Siajul mortii. Ultima calatorie a navei Lusitania

    „Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri și de astăzi.     Pe 1 mai 1915, când Primul Război Mondial intră în cea de a zecea să lună, un transoceanic de linie luxos, la fel de bogat decorat ca un conac englezesc de țară, plecă din New York cu destinația Liverpool, având la bord un număr record de copii. în rândurile pasagerilor domnea o surprinzătoare stare de bună dispoziție, deși Germania declarase că apele din jurul Marii Britanii constituiau o zonă de război. Luni de zile, submarinele germane semănaseră teroarea în Atlanticul de Nord. Dar Lusitania era unul dintre marile transatlantice ale epocii, cel mai rapid vapor de linie aflat în serviciu, iar căpitanul ei, William Thomas Turner, avea o încredere de nestrămutat în regulile stricte ale războiului purtat de gentlemani, care feriseră, vreme de un secol, vasele civile de orice atac.     Este o poveste pe care mulți dintre noi cred că o cunosc, fără a o ști cu adevărat, iar Erik Larson ne-o readuce în atenție plină de suspans, schimbând rolurile între vânător și vânăt, în timp ce descrie un tablou mai general al Americii la apogeul Erei Progresului. Plină de strălucire și de emoție, Siajul morții aduce la viață o distribuție de personaje evocatoare, de la faimosul librar din Boston Charles Lauriat, la pioniera din domeniul arhitecturii Theodate Pope și la președintele Woodrow Wilson, un om sufocat de suferință și îngrozit de perspectiva unui război mondial.     Siajul morții surprinde drama pură și puterea emoțională a unui dezastru ale cărui detalii intime și înțeles real riscau să rămână pierdute în negurile istoriei.      Fragment din volum:       “Trimiterea lor la ținta era o artă. Cu ajutorul imaginii limitate oferite de periscop, un căpitan trebuia să estimeze viteza cu care se deplasă țintă, direcția ei și distanța față de submarin. El nu ochea țintă în sine, ci un punct mult în față, ca și cum ar fi tras în ținte din argilă lansate în aer.     Poveștile cu accidente nefericite provocate de torpile erau frecvente printre echipaje. Un submarin înregistrase trei încercări eșuate de lansare de torpile în 24 de ore. La cea de-a treia încercare, torpila se întorsese pe neașteptate și se deplasasă în cerc înapoi către submarin și fusese cât pe ce să-l lovească. Un alt submarin, UB-109, dintr-o categorie utilizată în prim rând pentru patrulări în zone costiere, încercase să lanseze un atac în timp ce era la suprafață. Prima torpilă, lansată de la pupă, ieșise din tub și se scufundase imediat. Căpitanul manevrase submarinul ca să poată trage din nou, de astă dată de la proră. Dar, potrivit unui raport al serviciilor secrete britanice de informații, „această torpilă a ieșit la suprafața de cinci-șase ori, a descris un cerc complet și a ratat și ea țintă".     Torpilele erau scumpe și grele. Fiecare costă până la 5000 de dolari - peste 100000 în dolarii de astăzi - și cântarea peste 1360 de kilograme, de două ori greutatea unui automobil Ford Model T. Submarinul lui Schwieger avea spațiu numai pentru șapte, dintre care două trebuia să fie ținute în rezervă, pentru călătoria de întoarcere.     Dacă performanța evaluată de Marina germană era valabilă pentru Schwieger în timpul patrulării, însemna că în cazul în care lansa toate cele șapte torpile ale sale, numai trei reușeau să lovească o navă și să explodeze.      Ținta lui Schwieger - presupusa navă britanică arborând steagul danez - se apropia în continuare. Era la o distanță de 300 de metri, echivalentul submarin al traiectoriei întinse a unui proiectil, când Schwieger dăduse ordin să se tragă. Ordinul fusese repetat de la un capăt la celălalt al submarinului.”