Sinii verzi

Cu aceeași vervă, economie și exactitate lexicală (frazele au o precizie și o cadență de bisturiu narativ), Florin Iaru oferă o mică panoramă de ficțiuni ingenioase, exersate în mai multe registre, de la realismul comic și anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parcă din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar întotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, "crude și insolite", scandaloase și morbide, povestirile lui Florin Iaru, deși, prin forța restrînsă a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice și vin în contra unui orizont de așteptare nu doar ficțional, dar și moral. - Marius Chivu     Fragment din volumul "Sînii verzi" de Florin Iaru:     „Vodă înaintează maiestuos în fața tronului, pentru că urmează tirada sublimului Apus de soare. Nici nu apucă domnitorul să deschidă gura că, brusc, fata i se strîmbă și, cu oarece fereală, își strecoară o mînă în buzunar. Pipăie, probabil, vreo pecete. Rostogolește niște ochi rotunzi ca gălbenușul. Începe monologul. Maestrul recită cu patos. Dar nu apucă să ajungă la „Moldova nu-i a mea", că se întrerupe și iese furtunos din scenă. Curtenii mormăie descumpăniți. Publicul se frămîntă. Așa o fi viziunea regizorală. Tunetele se revărsă în absența stăpînului. În fine, actorii improvizează și scot scena la liman. Pauză între acte. Directorul se repede turbat la maestru și-l înșfacă de barbă. Dar domnitorul nu pare dispus la pertractări. Îi face un semn scîrbit, împingîndu-l cît colo. Vorbește la telefon, e dus, transportat.     — Da, iubi, nu, iubi, vai, iubi... Acum momește-o. Lasă-mă, bre, nu vezi că e de viață și de moarte? Sigur că-ți răspund, cireșica mea. Sau cu lăptic, n-avem laptic? Încearcă cu conservă de pește.     Directorul trage aer adînc în piept. Cînd e vorba de nevastă, maestrul e cîrpă de șters pe jos, că vuiește teatrul, „iubi" e tînără și arzoaică. Orice încercare – să ce? – să orice! – e o condamnare la moarte lentă și dureroasă. Inutil să i te împotrivești. Iar maestrul e maestru, deci are voie.     — Te potolești, da? Hai, mai e juma' de oră și mergem acasă! insistă directorul.     — Pisica, oftează maestrul care, în clipa cînd închide telefonul, redevine marele actor. Pisica s-a cățărat pe lampă și nevastă-mea nu o poate da jos, sărăcuța!     Începe și actul final. Lucrurile par a se fi liniștit, voievodul se apropie de moarte stînd în pat, înconjurat de supraviețuitorii decapitărilor grabnice. În tăcerea pioasă și intensă care s-a lăsat, se aude clar, limpede și indubitabilă, vibrația unui telefon dat pe mute. Spectatorii se privesc între ei cu reproș. Doar muribundul se vîra adînc în așternut și șopocale, pe un ton ascendent. E liniște, una de gheață, așa că șușotelile lui se aud perfect. „Iubi, sînt în spectacol. Nu se poate să mă... Ai milă. Da, știu, e pisica noastră, iubi, a ta, a ta, dar ai puțintică răbdare..."     — Asta-i din altă piesă! strigă un spectator și sala se zguduie de rîs.     Maestrul scoate capul de sub plapumă. E roșu la față, deși e zugrăvit cu mult alb-vinețiu. E la capătul răbdării. Se adresează mulțimii:     — Băi, lăsați mistoul. E pisica nevesti-mii, încotopenită între combină frigorifică și perete. Pe Dumnezeul meu, ce fac? Dați-mi un răspuns, că altfel nu mă mișc de aici.”