Cartea Solenoid PDF

Stocul exemplarelor semnate de către autor a fost epuizat . •  Autor distins  cu Thomas Mann Prize pentru literatură Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viața mea obscură, în afara oricărei istorii, și pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viață și nici în cărți. Aș fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură și ambiguizează sensul faptelor. Aș putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ținut până acum, și să mă gândesc la ele până-mi crăpă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbește furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine. Vreau să scriu un raport, deși nu știu încă în ce fel și ce-am să fac cu paginile astea. Nu știu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerență, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieți, mici crevase, mici inadvertențe. [...] Nu roman și nici poem, căci ele nu sunt ficțiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiîndcă multe dintre faptele mele sunt singularități ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minții mele. - Autorul  Fragment din cartea "Solenoid" de Mircea Cărtărescu    „Pentru că azi-noapte, prima dată de când am început caietul ăsta (al doilea caiet, de fapt, al scrierii mele), am avut iarăși un vizitator, m-am gândit că ar fi timpul să transcriu aici, cum am vrut de la-nceput, fragmentele de jurnal care dau seama de viața mea nocturnă sau fantasmatică sau halucinatorie — deși mai reală ca realitatea — și pe care le-am ales deja de câteva luni bune. Numai că prezența de azi-noapte m-a tulburat adânc și mă face acum somnolent, distrat, înfricoșat în același timp, căci să fii un ales nu e niciodată o soartă bună pe pământ. Dormeam deja de cel puțin două ore, ba chiar visam obișnuitele mele vise cu trenuri și gări puștii în care cobor și rămân pentru totdeauna, cu valize pierdute, cu dormitoare tăcute de orfelinat, când m-am trezit și, cum am deschis pleoapele, l-am văzut. Ca de obicei, stătea pe marginea patului meu și se uită la mine. Era chiar un vizitator, asemenea vreunei rude care vine la spital când ești bolnav și intră deodată-n salon, dă bună ziua bolnavilor în pijamale și halate tolăniți în paturi și-ți așază pe noptieră pungi cu iaurturi, suc și ciorbă-n borcane acoperite cu celofan. Se-așază apoi pe marginea patului tău și te privește. Sporovăiți jumătate de oră și, până la urmă, ca la un semnal, se ridică și pleacă de parcă n-ar fi fost, lăsându-te să te privești iarăși în ochi cu hemiplegicul de vizavi. De data asta a fost un tânăr cu mandibula grea și masivă, cu ochii puțin dilați, cu urechile depărtate de craniu. Mă privea intens, ca toți ceilalți, copii și femei  și adulți și bătrâni, de parc-ar fi vrut să mă țină minte pentru totdeauna. Ca de obicei, m-a acoperit o transpirație  înghețată.”