Sotul meu, Michael

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi. Unul dintre primele sale române, Soțul meu, Michael s-a bucurat de un succes enorm imediat după apariție, aducându-i scriitorului israelian consacrarea internațională. Romanul a fost ecranizat în 1976 de regizorul Dan Wolman, cu actorii Oded Kotler și Efrat Lavie în rolurile principale. În Ierusalimul anilor 50, perpetuu dezamăgită de viața pe care o duce, de soțul care nu a reușit s-o cunoască, tânăra Hanna Gonen consemnează în jurnal realitatea domestică monotonă – al cărei cenușiu nici măcar experiența maternității nu-l poate alunga – și fantasmele tumultuoase în care își găsește alinarea. „Când am terminat Soțul meu, Michael, în aprilie 1967, cu o lună înainte de izbucnirea Războiului de șase Zile, când m-am eliberat, în sfârșit, din sclavia în care mă ținuse Hanna, m-am așezat liniștit și am citit ce scrisesem, după care am fost năpădit de îndoieli: aveam în față un roman fără crime și fără trădări, cronica anunțată a unei căsnicii eșuate, o femeie aflată în pragul isteriei, un soț tăcut, un copil obtuz, vecini odioși și un Ierusalim rece, trist și amenințător. (...) Soțul meu, Michael a văzut în cele din urmă lumina tiparului în luna aprilie a anului 1968. Spre surprinderea editorului, dar și spre surprinderea mea și a tuturor apropiaților mei, care citiseră romanul în manuscris, Soțul meu, Michael a devenit aproape peste noapte un bestseller, citit atât de femei, cât și de bărbați, vânzându-se în aproape o sută treizeci de mii de exemplare numai în Israel și sute de mii de alte exemplare în cele douăzeci și opt de țări în care a fost tradus. Poate că este adevărat că uneori o carte este universală tocmai pentru că e provincială, și cuprinzătoare tocmai pentru că e minimalistă. Poate.“ (Amos Oz, 2008) Fragment din cartea "Soțul meu, Michael" de Amos Oz: "Mă trezesc în zori. Ierusalimul este un oraș distant. Rămâne astfel chiar și atunci când locuiești în inima lui. Mă trezesc și aud vântul bătând pe aleile cartierului Mekor-Baruch. În curțile caselor și pe terasele vechi se văd mici gherete metalice. Vântul lovește în ele. La fel cum face și cu rufele umede întinse la uscat pe sforile de pe marginea drumului. Muncitorii de la salubritate târăsc tomberoanele pe asfalt. Printre ei se află mereu câte unul care înjura îngrozitor. Undeva într-o curte, un cocoș cântă furios. Din toate direcțiile se aud venind voci îndepărtate. Totul e învăluit de o încordare mută. În mieunatul pisicilor se simte nebunia dorinței. Se aude un foc de armă, străpungând bezna dinspre nord. Și un motor torcând undeva departe. Un geamăt de femeie în alt apartament. Cântecul îndepărtat al unor clopote venind dinspre est, poate de la bisericile din orașul vechi. O nouă rafală de vânt înfioară coroanele copacilor. Ierusalimul este un oraș al pinilor. Între pini și vânt există o simpatie tensionată. Pinii bătrâni din Tălpiot, din Katamon, din Beit-Hakerem, din spatele întunecatei păduri Schneller. În acest moment al zilei, micuțul sat Ein-Kerem se transformă într-o poartă spre o lume fermecată a culorilor. Mănăstirile din micuțul sat Ein-Kerem sunt înconjurate de ziduri înalte. Însă chiar și dincolo de aceste ziduri, pinii continuă să murmure și să șoptească. Pericolele pândesc în lumina palidă a zorilor. Tes comploturi, ca și cum eu nu le-aș auzi. Ca și cum n-aș exista. Sunetul roților de cauciuc. Bicicleta lăptarului. Pașii lui ușori în clipa în care se dă jos. Tusea înfundată. Lătratul câinilor din curți. O imagine înfricoșătoare în curte, pe care câinii o văd, dar care este ascunsă privirilor mele. Scârțâitul unui oblon. Ei știu că sunt trează și tremur. Țes comploturi, ca și cum nu aș exista. Tes comploturi împotriva mea. În fiecare dimineață, după ce fac cumpărăturile și puțină ordine în casă, îl așez pe Yair în cărucior și plecăm la o scurtă plimbare. În Ierusalim e vara. Cerul este de un albastru limpede. Ne îndreptăm spre piața Mahane-Yehuda, de unde poți cumpăra ceva mai ieftin o tigaie sau o strecurătoare. Când  eram mică îmi plăcea foarte mult imaginea spinărilor goale și bronzate ale vânzătorilor din piață. La fel și mirosul de transpirație al trupurilor lor. Chiar și acum, mirosurile amestecate din piața Mahane-Yehuda îmi induc un sentiment de liniște interioară. Adesea mă așez pe o bancă, în fața gardului care împrejmuiește curtea școlii ortodoxe de băieți Tahkemoni, cu căruciorul lângă mine, și îi urmăresc din priviri pe băiețeii care se bat în curte, în pauzele dintre ore.  Adesea facem câte o plimbare lungă, până la pădurea Schneller. Pentru asemenea călătorii pregătesc de acasă câte o sticlă plină cu ceai cu lămâie, biscuiți, ață și andrele pentru tricotat, o pătură gri și câteva jucării. Petrecem astfel câte o oră sau o oră și un sfert. Pădurea e mică, așezată pe un povârniș. Pământul e acoperit de ace de pin moarte. Încă de când eram copila îmi plăcea să numesc pădurea aceasta „codrul". Întind pătura. Îl așez pe Yair printre jucării. Mă așez pe un bolovan rece, alături alte trei sau patru gospodine. Sunt femei bune: îmi povestesc cu plăcere despre viețile lor și despre familiile lor, fără a-mi sugera că ar trebui să le dezvălui și eu câteva dintre secretele mele. Pentru că nu vreau să par încrezută, discut cu ele despre avantajele diferitelor tipuri de andrele. Le spun despre bluzele frumoase, confecționate din materiale ușoare, care se vând acum la magazinele Maayan Stub și Schwartz. Una dintre ele m-a învățat cum să vindec răceala copilului prin inhalații. Uneori încerc să le amuz spunând câte o glumă cu tenta politică auzită de la Michael, despre Dov Yosef, ministrul raționalizării, sau despre un imigrant care i-a spus lui Ben-Gurion așa și așa. Dar în clipa în care întorc privirea, descopăr dincolo de graniță satul arab Shaafat, scăldat într-o lumină albastră. Se văd de departe țiglele roșii ale acoperișurilor, iar undeva mai aproape aud cântând păsări a căror limbă îmi e străină.”