Cartea este o încercare de confruntare cu "dimensiunea absentă", luând forma unor studii de caz ce implică operațiuni de spionaj - succese sclipitoare, eșecuri abjecte și, ca deșert, o ciudățenie care sfidează orice clasificare. Toate acestea, divizate în câteva tipuri majore de operațiuni informaționale, variind de la contrainformații la descifrarea codrilor, împărtășesc o trăsătură comună: impactul acestor operațiuni asupra cursului istoriei secolului XX. În orice colț de lume informația a ajuns marfa cea mai scumpă. Dacă zona-ținta este lumea serviciilor secrete, prețul ei crește exponențial, ca de altfel și pericolul înfruntat. Într-o geografie stranie, delimitată de Zidul Berlinului său de Cortina de Fier și populată de tirani sangvinări sau dictatori cu mâna pe butonul roșu, Ernest Volkman omagiază sobru o specie sinucigașă. Aceasta e compusă din agenți dubli, cârtițe, pioni otrăviți, aventurieri, mercenari sau pur și simplu patrioți a căror meserie e riscul și a căror recompensă se întâmplă a fi — de cele mai multe ori — un glonț în ceafă. Dincolo de profilul lor, cititorul are prilejul să afle că operațiunile secrete au contabilizat și chixuri, că nici măcar Mossadul nu e fără fisuri și că unul dintre spionii iluștri ai Moscovei era custodele-șef al tablourilor Coroanei Britanice. Fragment din volumul "Spionaj" de Ernest Volkman: „Războiul subteran al CIA 1947-1956. O tragedie în Europa de Est Era, își aminteau ei, ca o scenă dintr-un coșmar. Puteau să vadă bărbați și femei îngrămădiți la un loc, arătînd jalnic în frigul mușcător al iemii, dis-de-dimineață, cu puținele lor bunuri sărăcăcioase îndesate în boccele și valize. Soldații, înarmați cu bîte, biciuri și cîini rînjind, îi mînau pe oameni, separîndu-i în grupuri de aproximativ o sută. Cînd sosea trenul, soldații ordonau grupurilor să urce în vagoanele de marfă, împingîndu-i și îmbrîncindu-i ca pe vite, oricine ezită sau rezista era bătut pînă la inconștientă, apoi era aruncat în vagon. În final, cînd vagoanele erau ticsite cu ființe umane, trenul plecă. Alt tren cu un șir lung de vagoane de marfă trăgea la peron, alți oameni erau mînați înăuntru, iar procesul se repetă. El a continuat ora după ora pînă cînd, la apusul soarelui 80.000 de ființe umane fuseseră expediate la moarte. Avuse loc o atrocitate teribilă. Era 14 ianuarie 1945 și ziua se pierdea în noapte. Grupul de americani, martori la această crimă în gara principală din București, România, incapabili să o oprească, simțea o senzație de greață. Dar ceea ce văzuseră în ziua aceea le întărise hotărârea: autorilor acelei crime nu trebuia să li se mai permită niciodată să aibă o asememenea putere asupra ființelor umane, în nici o parte a lumii. Iar cei care ordonaseră crima trebuiau distruși. În ziua următoare, Frank Wisner, șef al misiunii OSS la București, ai cărui agenți asistaseră la oroarea din gară, a scris un raport lung către cartierul general al OSS de la Washington. A redat detaliile scenelor văzute de el și de oamenii lui în dimineața precedentă și a continuat, furnizînd o lungă analiză a evenimentelor din România în cursul celor cîteva luni anterioare. Ele se adunau într-un fișier sumbru de subversiune, intimidare politică, asasinate, agitație și represiune — toate comise de Uniunea Sovietică în procesul de comunizare a țării. Practic, în ziua aceea a început Războiul Rece între Uniunea Sovietică și Statele Unite. Raportul lui Wisner a produs o mare neliniște la cartierul general al OSS, o stare care s-a infiltrat rapid în restul guvemului. Pentru mulți funcționari, raportul confirmă cele mai rele temeri ale lor: contrar speranțelor administrației Roosevelt, alianța din timpul războiului nu-i moderase pe Stalin și acoliții lui. Așa cum o dovedeau evenimentele din România (ulterior și din alte țări ocupate de Armata Roșie), rușii erau deciși să impună prin forță comunismul sovietic în Europa de Est. Statele Unite aveau un nou inamic. Era un inamic, a decis Wisner, nu prea diferit de cel nazist, care se apropia atunci de înfrîngerea finală. Ceea ce se întîmplase în acea dimineață de iarnă la București s-a repetat, sub diverse forme, în toată Europa de Est, cînd rușii și-au consolidat controlul. Exact aceleași trenuri, care îi duseseră pe evreii Europei la abator, erau folosite acum de Uniunea Sovietică pentru a transporta oameni cu sutele de mii spre beciurile de execuție ale KGB-ului sau lagărele de muncă forțată din Siberia. Cine erau aceste victime? În esență, toți cei pe care Stalin îi consideră o amenințare, potențială sau de altă natură, la adresa hegemoniei sovietice. Stalin decisese ca orice român cu sînge german era o amenințare pentru regimul comunist pe care îl impunea poporului român. În consecință, toți românii de „origine etnica germană", între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani, erau adunați și expediați în lagărele de muncă silnică din Siberia. Circa 80.000 de oameni, a căror unică crimă era că aveau o bunică sau chiar o rudă îndepărtată germană, au fost îmbrînciți în vagoane de marfă, fără hrană sau apă.”
