SPQR: O istorie a Romei antice

    • Bestseller New York Times și Sunday Times • Finalistă la National Book Critics Circle Award și British Book Industry Book of the Year Award 2016 • Inclusă pe lista celor mai bune cărți ale anului 2015 de publicațiile Wall Street Journal, Kirkus Reviews, The Economist, New York Times Book Review etc.       O magistrală, panoramică radiografie a Imperiului Roman, semnată de unul dintre clasiciștii de frunte ai zilelor noastre, care ne dezvăluie de ce Roma continua să rămână relevanță pentru noi chiar și după atâtea secole de istorie. Roma antică are o importanță incontestabilă. Istoria ei imperială, de cuceriri, cruzimi și excese, constituie și astăzi un termen de referință, la care ne raportăm pentru a ne defini. Miturile și legendele ei ne ating o coardă sensibilă. Dezbaterile românilor despre cetățenie, terorism și drepturile individului ne influențează propriile dezbateri despre libertățile civile de azi. SPQR reprezintă o privire proaspătă asupra istoriei romane, ce poartă marcă unuia dintre clasiciștii de frunte ai lumii. Mary Beard analizează nu numai felul în care, de la nivelul unui sat oarecare din centrul Italiei, Roma s-a transformat într-o putere care a ajuns să controleze un teritoriu imens, din Spania până în Siria de azi, ci și felul în care gândeau românii despre ei înșiși, realizările lor și de ce ei continuă să fie atât de importanți pentru noi, cei de azi.       „Remarcabilă... O exemplară lucrare de istorie pentru publicul larg, captivanta, dar nelăsând nicio clipa stachetă jos, reunind ampla privire de ansamblu și detaliul intim, care reușesc să aducă la viață trecutul îndepărtat." – The Economist     „Inovatoare... revigoranță... revoluționară... o abordare cu totul inedită a istoriei antice." – Spectator     „Colosal de antrenantă… o lectură extraordinar de agreabilă și totodată un studiu academic aprofundat."– Observer       Mary Beard o reputată profesoară de studii clasice la Colegiul Newnham din cadrul Universității Cambridge și editoare la Times Literary Supplement. Este bine-cunoscută și apreciată la nivel mondial în lumea universitară, membră a Academiei Britanice și a Academiei Americane de Arte și Științe. Printre cărțile ei anterioare se numără bestsellerul Pompeii (câștigător al prestigiosului premiu Wolfson), Confronting the Classics, The Roman Triumph și The Parthenon. Textele pe care le-a scris pentru blogul ei găzduit de TLȘ au fost reunite în volumele It’s a Don’s Life și All in a Don’s Day. Mary Beard este o prezență frecventă în media și autoarea și prezentatoarea unor documentare BBC de succes.      Fragment din volumul "SPQR O istorie a Romei antice" de Mary Beard:       „Extinderea imperiului sub domnia primului August s-a încheiat brusc, în anul 9 e.n., când comandantul roman Publius Quinctilius Varus, aflat în plină acțiune de stabilizare a cuceririlor romane din Germania, a pierdut trei legiuni aproape în întregime, în bătălia de la Pădurea Teutoburgică, la nord față de orașul modern Osnabruck. A fost o înfrângere care a echivalat, în imaginarul românilor, cu dezastrul de la Cannae, din timpul războiului împotriva lui Hannibal, și a dat naștere unor povești macabre despre cum fuseseră sacrificați soldații căzuți prizonieri, în ritualuri barbare, și despre cum vijeliile și ploile torențiale făcuseră ca masacrele să fie și mai rele. Se spunea că bieții soldați români nu puteau trage cu arcurile, nu-și puteau azvârli sulițele și nici măcar nu-și mai puteau ține scuturile, care musteau de apă. Până la urmă, pierderile umane s-au ridicat spre nivelul de aproape zece la sută din totalul forțelor armate romane; rămășițele unora dintre militari și ale animalelor de povara pe care le aveau cu ei au fost descoperite recent la fața locului, inclusiv o serie de tigve cu niște răni foarte profunde. Dușmanul victorios era un rebel german pe nume Arminius (astăzi supranumit, cu afecțiune, „Herman, marele german"), care-și făcuse stagiul în armata română și pe care Varus îl considerase un prieten loial. Arminius l-a păcălit pe Varus, atrăgându-l în ambuscadă — asta, după ce-i spusese că se ducea să facă rost de sprijin local românilor. Ca și cu alte prilejuri, cei mai înverșunați adversari ai legiunilor s-au dovedit a fi oameni pe care înșiși românii îi antrenaseră.     August își făcuse planuri să extindă teritoriul român în partea de est a Germaniei, dincolo de fluviul Rin. Semne clare ale intențiilor sale au fost descoperite, în ultimii douăzeci de ani, în cursul excavațiilor efectuate asupra unui orășel roman pe jumătate ridicat, cel de la Waldgirmes, la o sută de kilometri est de fluviu: forul era deja construit și dotat cu o statuie aurită a împăratului, înfățișat călare. Construcțiile n-au fost încheiate, pentru că August, după dezastrul de la Pădurea Teutoburgică, a renunțat la planurile de noi cuceriri, s-a retras către vest și a lăsat instrucțiuni, la moartea sa, ca imperiul să nu se mai extindă.     Instrucțiunile respective nu erau totuși chiar atât de simplu de respectat, pentru că, așa cum arătam, August a trasat și un șablon al exercitării puterii imperiale, care se baza pe cuceriri și pe bravură militară tradițională a românilor. Plus că le-a lăsat moștenire atât succesorilor săi, cât și romanilor în general o viziune asupra Imperiului Roman care se întindea peste lumea întreagă. Oare putea fi pusă la păstrare, pentru alte vremuri, profeția lui Iupiter din Eneida vergiliană că romanii aveau să se bucure de o putere „fără margini", după numai un singur dezastru militar? Nu acesta era spiritul de după Cannae.     În următorii 200 de ani, până la sfârșitul secolului II e.n., cele două viziuni incompatibile asupra imperiului — consolidare contra expansiune — au coexistat cu o surprinzătoare ușurință. Au survenit câteva suplimentări ale teritoriului român. Claudiu, de exemplu, a ținut să-și repare imaginea cu desăvârșire nemilităroasă, atribuindu-și cucerirea Britanniei, și a celebrat evenimentul, în anul 44 e.n., printr-o procesiune triumfală, prima după aproape treizeci de ani, care astfel a căpătat o sporită valoare simbolică. A fost prima cucerire romană din acele pământuri stranii, care se întindeau dincolo de așa-numitul Ocean (altminteri cunoscut drept Canalul Mânecii), și a transformat incursiunea efemeră pe insulă, efectuată de Iuliu Cezar cu o sută de ani mai înainte, în ocupație permanentă.”