Sub umbrele adanci

Îți amintești? Ce frumos era. Totul era atât de frumos. Tu și eu – pe potecă. La adăpostul copacilor. Eu înainte, tu în urma mea. Lumina atunci când ajungeam, razele soarelui răsfirându-se în iarbă. Descuiam, intrăm. Vedeam că totul e în regulă, toate erau la locul lor. Că nimeni nu călcase pe acolo. Stăteam pe treptele casei, casa noastră, doar a noastră. O bere în rucsac, încă aproape rece. Găteam în bucătăria mică improvizată. O masă luată mai mult în joacă. Îți amintești cât de frumos era? Ne cuibăream pe canapea, ne înghesuiam ca să ne încălzim. Un iz ușor de mucegai. Dar în special molid, pîn. Mușchi și iarbă-neagră. Pământul argilos. Mireasma sa. Țânțarul care avea să vină, să bâzâie pe la urechile noastre. Voiai să te ridici, să-l lovești și să-l strivești. Îmi venea să râd, dar nu tare. Și mă trezeam în dimineața următoare cu o mușcătură pe obraz și una pe braț. Îmi amintesc de senzația de mâncărime. O mică umflătură roșie pe pielea albă a antebrațului. Atât de sidefie era pielea mea. O adorai, îți amintești? Mă acopereai cu săruturi, mă țineai strâns. Atât de strâns. Și cum s-a dus totul. Ar trebui să mă vezi acum. - Kari Fredrikke Brænne, Sub umbrele adânci