Suferintele tanarului Werther

O, ce ființă e și omul că se poate plînge de el însuși! Vreau în aceste clipe, iubite prietene, îți făgăduiesc, vreau să mă îndrept, nu vreau să mai rumeg puținul rău pe care destinul ni-l hărăzește, așa cum am făcut pînă acum; vreau să mă bucur de clipă de față, și tot ce e trecut să rămînă trecut. Desigur, tu ai dreptate, prietene; durerile oamenilor ar fi mai mici dacă ei – Dumnezeu știe de ce sînt făcuți astfel! – nu s-ar ocupa cu un atît de mare zel al închipuirii de amintirea relelor trecute și ar îndura un prezent nepăsător. - Johann Wolfgang von Goethe Fragment din romanul "Suferințele tânărului Werther", de Johann Wolfgang von Goethe "21 august Zadarnic întind brațele spre ea dimineața, când mă trezesc din visuri apăsătoare; în van o caut noaptea lângă mine în pat, când m-a amăgit un vis fericit și nevinovat, în care stau lângă ea în iarbă și îi țin mână în mâna mea și i-o acopăr cu mii de sărutări. Ah! Și atunci când, încă pe jumătate adormit, întind brațele după dânsa și mă trezesc... inima mi se strânge, și din ea țâșnește un șuvoi de lacrimi și plâng nemângâiat, cu gândul la un viitor întunecat.  22 august E o nenorocire, Wilhelm; puterile mele active sunt dezacordate și cufundate într-o trândăvie plină de neliniște; nu pot să stau fără să fac nimic, și totuși nici nu sunt în stare să fac ceva. Nu mai am pic de imaginație, nu mai simt nimic în fața naturii, iar cărțile mă dezgustă. Când ne lipsim nouă înșine, totul ne lipsește. Îți jur că, de multe ori, aș vrea să fiu muncitor cu ziua numai ca să pot avea dimineața, când mă scol, o nădejde în ziua care începe, un imbold, o speranță. De multe ori îl invidiez pe Albert, pe care îl văd scufundat până peste cap în acte, și îmi închipui că mi-ar fi mai bine dacă aș fi în locul lui! De câteva ori până acum m-am gândit să-ți scriu ție și să-i scriu și ministrului, ca să cer postul de la legație, care, după cum mă asiguri, nu mi s-ar refuza. Și eu cred tot așa. Ministrul mă prețuiește de multă vreme și de mult mi-a tot spus că ar trebui să mă apuc de o treabă oarecare. Câteodată vreau și eu tot așa. Pe urmă, când mă gândesc iarăși, îmi aduc aminte de fabula cu calul care, nerăbdător să-și capete libertatea, lasă să i se pună șaua și frâul, și apoi e călărit până la istovire... În clipa aceea, nu mai știu ce trebuie să fac... Și, dragul meu, nu e oare dorul meu de schimbare o neprielnică nerăbdare interioară care mă va urmări pretutindeni? E adevărat că, dacă boala mea ar putea fi vindecată, oamenii aceștia ar putea s-o vindece. Azi e ziua mea de naștere. Dis-de-dimineață primesc un pachețel de la Albert. Când îl deschid, dau de una din fundele roz pe care le purta Lotte când am cunoscut-o și pe care, de-atunci încoace, am rugat-o de multe ori să mi-o dea. Alături mai erau două cărți în format mic, Homer, în ediția lui Wetstein, ediție pe care mi-am dorit-o adesea, ca să nu mai car după mine, în plimbările mele, pe aceea a lui Ernești. După cum vezi, ei îmi preîntâmpina dorințele! "