Suferințele tânărului Werther este o autobiografie ficționalizată a lui Goethe. Este o poveste de dragoste neîmpărtășită, pe care protagonistul o povestește prietenului său, Wilhelm, prin intermediul scrisorilor. Mutat într-un ținut rural după o discuție despre o moștenire iscată în cadrul familiei, cu un psihic destul de sensibil, înclinat către meditație și contemplație, tânărul Werther se îndrăgostește de o tânără care, din păcate, este logodită și pe punctul de a se căsători cu altcineva. Ați crede că acest lucru, ca și hotărârea fetei de a merge mai departe cu această logodna, va frânge entuziasmul tânărului. Din păcate, nu. Această dragoste imposibilă se transformă în timp într-o adevărată obsesie. Mi-a dat senzația la un moment dat, ca tânărul suprapunea idealul lui feminism peste persoana Charlottei. Era mai îndrăgostit de ideea de a iubi decât de persoana fizică. Probabil unii vor considera ideea cărții romantică, eu, ca femeie cu picioarele bine înfipte în standardele și concepțiile moderne, am asociat-o mai repede unei boli psihice a personajului care se transformă într-un maniac și un hărțuitor. Cu cât este mai respins, cu cât relația dintre Charlotte și proaspătul ei soț devine mai trainică, cu atât crește pasiunea lui Werther și acțiunile lui patologice. De la vizite prelungite și lipsite de delicatețe, la rugăminți, jelanii, sărutări forțate, până la fantezii erotice, tânărul nostru trece prin toată gama unui delir pasional. Insistă în scrisorile sale pe zbuciumul său interior, pe agonia de a nu putea avea ceea ce își dorește, pe depresia ce se adâncește, fiind totodată convins că fata îl iubește, dar decența și educația nu-i permit să-și recunoască adevăratele sentimente din cauza statutului social de femeie căsătorită.
N-am putut empatiza cu personajul principal, cum de altfel n-am putut empatiza nici cu personajul feminin. Singurul personaj care mi s-a părut cerebral și de admirat a fost soțul tinerei, Albert, a cărui atitudine a demonstrat că, în ciuda situației indecente la care este supus, nu-și pierde umanitatea, nici bunul-simț.
E o cărticică de câteva zeci de pagini, un monstru sacru al literaturii clasice universale care pe mine personal, pe alocuri, m-a amuzat datorită naivității sau m-a exasperat datorită egoismului și comportamentului maniacal al personajului. Nu este genul meu de lectură deoarece toleranța mea față de romantism tinde spre zero și am citit-o fără așteptări și doar din curiozitate. Sfârșitul nu m-a surprins deloc. Era evident că direcția aleasă de protagonist nu era una care să-i asigure echilibru și siguranță.
Alte recenzii de la Johann Wolfgang von Goethe:
