Sufletul omului

În volumul de față Fromm dezvoltă ideile sale despre iubirea de viață și iubirea de moarte, face diferența între diferite feluri de agresivitate aflate direct sau indirect în serviciul vieții și formele maligne ale distructivității, descriind două tipuri de personalitate: biofilul și necrofilul.
Citește tot rezumatul... Pe baza experienței sale clinice și a cercetării proceselor sociale, el arată că iubirea de viață, independență și depășirea narcisismului formează un „sindrom de creștere", opus „sindromului de descompunere", format de iubirea de moarte, simbioză incestuoasă și narcisismul malign. Omul are libertatea de a alege între bine și rău, dar alegerile au și consecințe – cu cât face mai multe alegeri în detrimentul vieții, cu atât mai greu îi este să evite împietrirea sufletului. Salvarea nu poate veni decât alegând să iubească viața – să fie mișcat de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cântecul unei păsări, de verdele ierbii.   Erich Fromm (1900–1980), sociolog și psihanalist, s-a format în cadrul Școlii de la Frankfurt, pentru ca în 1933 să emigreze în SUA.   "Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea iubirii de viață la copil este ca acesta să fie înconjurat de oameni care iubesc viața. Iubirea de viață este la fel de contagioasă precum iubirea de moarte. Aceasta este comunicată fără cuvinte, explicații și, cu certitudine, fără prelegeri despre cum ar trebui să iubim viața. Este exprimată mai mult prin gesturi decât prin idei, mai mult prin tonul vocii decât prin cuvinte. Poate fi observată în întreaga atmosferă pe care o suscită un om sau un grup, mai degrabă decât prin regulile și principiile explicite conform cărora își organizează acesta viață." - Autorul "Influența unor oameni ca Hitler sau că Stalin constă exact în capacitatea și plăcerea nelimitate ale acestora de a ucide. Pentru acest fapt, au fost iubiți de necrofili. Dintre ceilalți, multora le era teamă de ei și preferau să îi admire, mai degrabă decât să-și conștientizeze teama; mulți alții nu percepeau aspectul necrofil al acestor conducători și vedeau în ei făuritorii, salvatorii, tații cei buni. Dacă acești conducători necrofili nu s-ar fi prefăcut în făuritori și protectori, numărul de oameni pe care i-ar fi atras nu ar fi avut cum să fie unul suficient pentru a-i ajuta să preia puterea, iar numărul celor cărora le-ar fi repugnat ar fi condus probabil, curând, la căderea lor." - Autorul   Cuprins: Cuvânt‑înainte I. Omul-lup sau oaie? II. Diferite forme de violență III. Iubirea de moarte și iubirea de viață  IV. Narcisismul individual și narcisismul social V. Legăturile incestuoase  VI. Libertatea, determinismul, alternativismul      Fragment din volumul "Sufletul omului" de Erich Fromm:       „Una dintre cele mai rodnice și mai răsunătoare dintre descoperirile lui Freud este conceptul de narcisism. Freud însuși îl consideră a fi unul dintre cele mai importante elemente ale teoriei sale și l-a utilizat pentru înțelegerea unor fenomene extrem de diverse, precum psihoza („nevroză narcisică"), iubirea, angoasă de castrare, gelozia, sadismul, cât și pentru înțelegere fenomenelor de masă, precum disponibilitatea claselor suprimate de a fi loiale conducătorilor acestora. În acest capitol, doresc să continui de-a lungul liniei de gândire freudiene și să examinez rolul narcisismului în înțelegerea naționalismului, a urii xenofobe și a motivațiilor psihologice din spatele distructivității și războiului.     Doresc să menționez în trecere faptul că acestui concept al narcisismului nu i s-a acordat aproape nici o atenție în scrierile lui Jung și Adler și, de asemenea, i s-a acordat mai puțină atenție decât ar fi meritat în cele ale lui Horney. Chiar și în cadrul teoriei și terapiei freudiene, conceptul de narcisism a rămas foarte limitat la narcisismul bebelușului și la cel al pacientului psihotic. Faptul că rodnicia conceptului nu a fost îndeajuns de apreciată se datorează probabil faptului că Freud a insistat să circumscrie conceptul teoriei sale asupra libidoului.     Freud a început de la preocuparea sa pentru înțelegerea schizofreniei în termenii teoriei libidoului. De vreme ce pacientul schizofrenic nu pare să aibă o o relație libidinală cu obiectele (nici în realitate și nici în fantasmă), Freud a ajuns la întrebarea: „Care este, în cazul schizofreniei, destinul libidoului sustras obiectelor?" Răspunsul său este: „Libidoul sustras lumii exterioare a fost direcționat spre Eu, în așa fel încât a luat naștere un comportament care poate fi numit narcisism". Freud a presupus că libidoul este inițial întru totul înmagazinat în Eu, precum într-un „mare rezervor", iar apoi se direcționează către obiecte, dar se sustrage cu ușurință acestora, pentru a se întoarce la Eu. Această perspectivă s-a schimbat în 1922, când Freud a scris că Se-ul „trebuie recunoscut ca marele rezervor al libidoului", deși nu pare niciodată să fi abandonat complet viziunea anterioară.     Cu toate acestea, întrebarea teoretică dacă libidoul pornește inițial din Eu sau din Se nu deține o importanță substanțială pentru semnificația conceptului însuși.” Citește mai puțin...