Romanul Sufocare a fost ecranizat în anul 2008, în regia lui Clark Cregg, cu Sam Rockwell, Anjelica Huston și Kelly Macdonald în rolurile principale. Victor Mancini, personajul principal al romanului Sufocare, este un fost student la Medicină care, pentru a-și putea ține în spital mama bolnavă de Alzheimer, recurge la un truc extrem de ingenios: simulează că se îneacă în restaurante de lux. Simțindu-se responsabili pentru viața sa, „salvatorii” îi trimit cecuri. Obsedat sexual, încercînd (în van) să-și trateze adicția, suflet torturat care nu și-a cunoscut niciodată tatăl, Victor Mancini descoperă cu uimire că ar putea avea (sau nu?) descendența divină. După cum mărturisește Palahniuk, „Sufocare este cartea la a cărei redactare am lucrat cel mai mult: șase luni. Spre deosebire de Fight Club (trei luni) sau Cîntec de leagăn (șase săptămîni). Dar la această perioadă se adaugă ani și ani de documentare și experiențe care de care mai bizare. De pildă, un prieten m-a lăsat să fac disecții pe cadavre, altul mi-a povestit cum e să lucrezi la Disneyland, un medic mi-a ținut o prelegere despre alunițe și negi, folosind drept model o dansatoare exotică. Ar trebui să mi se deducă din impozit toată berea cu care le-am făcut cinste acestor interlocutori”. Fragment din volum: „De data asta era vorba de pagube provocate cu rea intenție, abandon nesăbuit sau neglijența criminală. Erau atîtea legi, că băiețelul nici nu mai putea ține pasul cu ele. Hărțuire de gradul trei sau sfidare de gradul doi, dispreț de gradul întîi sau neplăcere de gradul doi — erau atît de multe, încît puștiul ăsta idiot n-ar fi făcut nimic altceva decît ce-ar fi făcut toată lumea. Orice altceva era, probabil, împotriva legii. Orice chestie riscantă sau palpitanță s-ar lăsa cu închisoare. De-aia voiau cu toții să dea de urma lui Mami și să-i vorbească. Fusese eliberată acum două săptămîni și deja își începuse recitalul. Erau atîtea legi și, cu siguranță, milioane de cai să le încâlci. Întîi și-ntîi poliția l-a întrebat despre cupoane. Cineva folosise un computer pentru a macheta și imprima niște cupoane care promiteau o masă gratis pentru două persoane, în valoare de șaptezeci și cinci de dolari, fără termen limită de utilizare. Fiecare cupon fusese îndoit și pus într-o scrisoare prin care ți se mulțumea că ești un client fidel și ți se aducea la cunoștință că respectivul cupon e oferit promoțional. Nu trebuia decît să iei cina la restaurantul Clover Inn. Când ospătarul îți aducea nota, scoteai cuponul și plăteai cu el. Bacșișul era inclus. Cineva a făcut toate astea. A trimis prin poștă sute de astfel de cupoane. Toate indiciile sugerau că-i o chestie marcă Ida Mancini. Mami lucrase ca ospătăriță la Clover Inn în prima săptămînă de după eliberare, dar fusese concediată pentru că le spunea clienților chestii despre mîncare pe care aceștia nu-și doreau neapărat să le știe. După care pur și simplu dispăruse. Cîteva zile mai tîrziu, o femeie neidentificată dăduse navală, urlînd, pe culoarul central al unei săli de teatru, în toiul unui spectacol plictisitor de balet sic.”
