A.T. Branca a intirziat un pic, dar, odata pornita, chemarea scrisului a venit peste ea ca o navala, silind-o sa scrie de toate - romane, poeme, publicistica, in ritm de frenezie. Ca poet, e unul framintat, ba intre idealele - si idealurile - care se destrama si se pierd si constiinta neputintei resuscitarii lor, ba intre armonicele de altadata si depresivitatile cotidiene. Framintata e si poezia, ba intre desene de stari concrete si abstracte analitice, ba intre recuzita de sentente (e chiar prea activa o inclinatie aforistica) si caligrafia confesiva, ba intre modestii si sfieli, pe de o parte, si emfaze, pe de alta. La problemele grave pe care poezia si le asuma apar, fireste, si solutiile grave, asa ca vor fi denuntate "cruciade-(le) impotriva visarii" si vor fi evidentiate "tipete-(le) care ne bintuie", "nelinisti-(le) grozave" care "isi vintura pustiirea" sau "fruntea arsa de framintari". E un fond de tandrete agresata care se zbate sa-si regaseasca muzicalitatea sufleteasca, dar cum poezia nu e specie hollywoodiana ca sa poata atinge happy-end-ul, si la A.T. Branca visarile si iluziile se lovesc de limitele dramatice ale conditiei umane, cele in care "suntem fara scapare" si-n care "esti singur". Sint limitele intre care se zbate si poeta, dar fara tapaj lamentos, ci mai degraba in regim confesiv auster. - Al. Cistelecan
