Cunoscut mai ales ca prozator, prin romanele și nuvelele de introspecție socială și psihologică, Liviu Rebreanu s-a remarcat printr-o profundă cunoaștere a atmosferei și creațiilor teatrale ale epocii sale, analizate atât contextual, prin referire la alte fenomene artistice, cât și în ceea ce le individualizează sistematic. Piesele sale, cu o structură tematică recurentă în literatura franceză a începutului de secol XX, sunt, în același timp, reflectarea vie a societății românești în continuă schimbare, un fel de punere sub lupă a transformărilor ideologice și schimbărilor politice. Nu lipsesc parodia, umorul fin și dialogul tăios, gradat în crescendo. [...] Creația sa dramatică reflectă un paradox care merită atenție, mai ales din perspectiva mijloacelor compoziționale întâlnite. Analiza psihologică densă din proza sa, cu implicații puternice în evoluția personajelor, nu mai este preponderentă în teatru. Cele mai multe piese sunt comedii axate pe tipologii comportamentale care converg spre un punct comun: parodierea ipocriziei și a convențiilor, politicianismul demagogic și filistin, meschinăria jocurilor de culise și, mai ales, persistența tertipurilor profesate ca și cum ar fi cele mai oneste strategii. - Mihaela Michailov
