Cartea Teatru II: Jacques. Viitorul e in oua. Scaunele PDF

Faptul că lumea îmi pare absolut ireală naște în mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea ușoară, prea goală, poate oprima, sufoca. Obiectele se amestecă, proliferează la nesfârșit invadând totul; refuzul condiției umane îl va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desăvârșită. El, cel ce refuzase să se cufunde într-o lume decăzută, va sfârși prin a se lăsa prins în capcana existenței, se va mulțumi cu o anume liniște biologică. Scaunele sosind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, constituiau imaginea centrală, această exprimă pentru mine vidul ontologic, un soi de vârtej al vidului. Pe această imagine inițială, pe această primă obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi bătrâni care sunt, ei înșiși, pe buza neantului, care au avut necazuri întreaga lor viață. Însă povestea lor e destinată numai să susțină imaginea inițială, fundamentală, care dă semnificație piesei. - Eugene IONESCO Fragment din cartea "Teatru II: Jacques. Viitorul e în ouă. Scaunele" de Eugene Ionesco "ROBERTA II: Când a înțeles că greșise era prea târziu. Nu i-a mai putut salva. JACQUES (puțin amuzat, surâde): Da? Hmm. Pe măsură ce Roberta își spune povestea, surâsul lui Jacques se transformă într-un râs larg, vesel, la fel de calm. ROBERTA II (jocul decurge foarte lent la început; declamă; mișcarea se intensifică progresiv, în timpul scenei care va urma; se va încetini la sfârșit): Nu, n-a putut să-i salveze. Numai că nu pe mânji îi înecase. Când s-a întors în grajd, a văzut că mânjii erau acolo, cu mama lor; și cățeii erau tot acolo, cu mama lor care latră. Dar propriul lui copil, pruncul care tocmai se născuse, nu mai era lângă mama lui, morărită. Pe el îl aruncase deci în apă. A alergat repede la heleșteu. Copilul întindea mâinile spre el și strigă: Tată, tată... Ți se rupea inima. N-a mai văzut decât brațul lui mic care spunea: Tată, tată! Mamă, mamă. Apoi l-a-nghițit apa și asta a fost tot. Și asta a fost tot. Nu l-a mai văzut. A înnebunit. Și-a omo-rat nevasta. A făcut totul țăndări. A dat foc. S-a spânzurat. JACQUES, foarte mulțumit de poveste: Ce eroare tragică. Sublima eroare! ROBERTA ÎI: Dar mânjii zburdă pe câmpie. Cățeii au crescut. JACQUES: Îmi plac caii dumneavoastră. Sunt îmbătători. Mai povestiți-mi, un câine, un cal. ROBERTA II: Cel care se scufundă. în mlatină, cel îngropat de viu pe care-l auzi cum săltă, cum urlă, cum face să se cutremure mormântul lui înainte să-și dea duhul?"