Mi-am dat eu însumi seama de sfârșitul cuvântului în teatru, și încă de multă vreme folosesc obiecte: scaune, cești, ciuperci, mobile etc. Cred că piesa cea mai tăcută pe care am scris-o este Noul locatar, în care doar obiectele mai fac câte ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar mișca, ascultând de ultima proiecție a energiei nervoase extraconștiente. În Rinocerii, am încercat să arăt cum devine cu putință delirul colectiv, orbirea colectivă, și cum un anume adevăr poate fi salvat, menținut intact, într-o conștiință individuală. Tot ce s-a înțeles până la urmă a fost faptul că Gustave Le Bon descrisese cu mult înainte fenomenul de isterie a mulțimii. Este foarte posibil ca Rinocerii să devină de neînțeles – sper – într-o lume în care toți oamenii vor fi lucizi, vor avea o personalitate liberă, o autonomie de gândire, fără să fie despărțiți unii de alții. În acel moment, nu se va mai înțelege ce am vrut să spun. Sau se va încerca să mi se descifreze piesa ca pe un document al unui timp revolut. Sper că așa se va întâmpla. - Eugene Ionescu Traducere și note de Vlad Russo și Vlad Zografi
