Toata lumina pe care nu o putem vedea

    Cu o structură labirintică pusă în pagina magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează viețile a două personaje, Mărie-Laure – o tânără franțuzoaică lipsită de vedere – și Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depășească suferința fizică și psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuiește unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, și în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franța și, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deși întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv viețile generațiilor viitoare. Povestea lor e însă și a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofițerii germani și despre care se spune că îi va oferi posesorului viața veșnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al narațiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanța solidarității și a iubirii aproapelui.      Fragment din roman:       „O prezentă, o respirație. Marie-Laure își ațintește toate simțurile asupra ușii de la intrare, care se afla cu trei etaje mai jos. Poarta casei se închide cu un geamăt, apoi se închide și ușa de la intrare.     Îl aude în minte pe tatăl ei făcând deducții: Poarta s-a închis înaintea ușii, nu după. Ceea ce înseamnă că nu-știu-cine asta a închis mai întâi poartă și abia apoi ușă. E înăuntru.     Își simte perișorii de pe ceafă zbârlindu-se.     Etienne ar ști că a declanșat alarma, Mărie. Etienne te-ar striga deja pe nume.     Zgomot de bocanci în vestibul. Cioburi de farfurii scârțâind sub pași.     Nu e Etienne.     Neliniștea devine aproape insuportabilă. Ea încearcă să-și calmeze mintea, să se concentreze pe imaginea unei lumânări care-i arde în centrul cutiei toracice, a unui melc retras în carapacea lui spiralată, dar inima i se zbate în piept, zvâcniri de frică îi străbat șira spinării și brusc nu mai știe dacă o persoană cu vedere normală care s-ar afla în vestibul și ar privi în sus de-a lungul scării șerpuite ar putea vedea până la etajul al treilea. Își amintește de ce-i spusese unchiul, să aibă mare grijă la hoți, aerul freamătă de pete și de foșnete-fantomă, iar Marie-Laure își închipuie cum da fuga în baia plină de pânze de păianjen de la etajul al treilea și se aruncă pe fereastră.      Bocanci pe coridor. Un vas lovit cu piciorul alunecând pe podea. Un pompier, un vecin, un soldat german scotocind după mâncare?     Un salvator ar striga după supraviețuitori, mă cherie. Trebuie să te miști. Trebuie să te ascunzi.     Pașii o iau spre camera lui Madame Manec. Înaintează încet; o fi întuneric. E posibil să se fi înnoptat deja?     Trec patru sau cinci sau șase sau un milion de bătăi de inimă.”