Andrei Zânca este poetul român contemporan cel mai dedicat muzicii în solitudine, ca formă de dialog cu tăcerea, nu doar cu cuvântul tăcere. În fond, ceea ce căută să protejeze acest poet este puritatea ultragiată a ființei, „rana cea mai ascunsă a singurătății“, cu o capacitate rară de a surprinde esența visului, ca martor al lui, ca oglindă a nenumitului. Poetul este un inițiat în ceea ce este rar și esențial, un febril nocturn care se întreabă dacă cel care vede într-adevăr trebuie să dea mai departe, atins de șocul imperceptibil al cuvintelor care zidesc o lume lăuntrică. Zânca este poetul cu diapazonul cel mai subtil dintre poeții ermetici ai generației sale, un armurier de arme fine care nu rănesc, discret și eficient în portativul unde trăirea este decentă și smerenie, reînnoită candoare. - Nicolae Coande
