Trilogia transilvana Vol.1+2+3

Pachetul Trilogia transilvană conține 3 volume: Volumul I: Primul cuvânt de pe zidul palatului: Numărați (686 pagini) Volumul II : Al doilea cuvânt de pe zidul palatului: Cumpăniți (444 pagini) Volumul III: Al treilea cuvânt de pe zidul palatului: Răzlețiți (314 pagini)   Publicată în maghiară între 1934 și 1940, Trilogia transilvană a lui Miklos Banffy este considerată astăzi una dintre operele de referință ale secolului XX. Romanul a apărut, în ultimele două decenii, în engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană și olandeză, bucurându-se de o receptare entuziastă. Ediția românească, în traducerea lui Marius Tabacu, include un cuvânt înainte de Marta Petreu și un studiu introductiv și un glosar realizate de Lucian Nastașa‑Kovacs.   Miklos Banffy, conte de Losoncz (30 decembrie 1873, Cluj – 5 iunie 1950, Budapesta), scriitor, om politic și grafician maghiar, a fost descendentul unei vechi familii de aristocrați din Ardeal. După studii de drept la universitățile de la Cluj și Budapesta și un doctorat în drept și științe administrative, este ales, în 1901, deputat în Parlamentul maghiar. Între 1912 și 1918 a condus Teatrul Național și Opera de Stat de la Budapesta, acordîndu-i, în această calitate, o susținere importantă compozitorului Bela Bartok. Între aprilie 1921 și decembrie 1922 a fost ministru de Externe al Ungariei. În 1926 s-a stabilit la Cluj, primind cetățenia romană. Își continuă activitatea pe tărâm cultural ca redactor-șef al revistei Erdelyi Helikon. În 1943 poarta discuții secrete, la București, cu Iuliu Maniu, în vederea unei ieșiri concomitente din război a Ungariei și României, iar în 1944 pledează pentru ruperea de către Ungaria a alianței cu Germania. În septembrie 1944 îl convinge pe Miklos Horthy să accepte evacuarea fără luptă a forțelor armate din Cluj, salvând astfel orașul de la distrugere. Castelul de la Bonțida al familiei Banffy, cel mai mare complex de edificii în stil baroc din Transilvania, descris drept Versailles-ul ardelean, este jefuit și incendiat de trupele germane în retragere. Expropriat în 1945 și exclus din viața literară în 1946, a părăsit, în 1949, Clujul și s-a alăturat familiei stabilite deja la Budapesta, unde se va stinge în anul următor. Conform propriei dorințe, rămășițele sale pămîntești au fost aduse în 1976 în cimitirul central Hazsongard din Cluj. Alături de Trilogia transilvană, publicată între 1934 și 1940, opera sa mai cuprinde piese de teatru, între care Legenda soarelui (1906) și Marele senior (1913), nuvele, precum și lucrări de grafică.   Banffy este un povestitor înnăscut. - Patrick Leigh Fermor   La nivelul celor mai bune lucrări de ficțiune pe care le-am citit, precum Anna Karenina și Război și pace contopite într-o singură operă. Dragoste, sex, oraș, provincie, bani, putere, frumusețe și patosul unei societăți care nu-și poate preveni propria distrugere. - Charles Moore, Daily Telegraph (…) Narațiunea este o înșiruire fastuoasă de baluri, serbări de binefacere, dueluri, mari vânători cu câini și hăitași, mese grandioase, sărbătoriri, curse de cai, dineuri cu zi fixă, dansuri și jocuri de noroc la cazinou și așa mai departe, prin care bogatul și cultivatul conte de la Bonțida descrie nobilimea maghiară, și, mai larg, aristocrația cos­mopolit‑imperială, ocupată cu îndatoririle ei de castă care‑i etalează rangul, bogăția, puterea. (…) Dar, în fond, romanul descrie momentul, surprins în numeroase opere ale literaturii universale, când o clasă socială trece de la etapa etică, a muncii și datoriei, la faza ei estetică, frivola, voluptoasă, vino­vată și totodată încărcată de artisticitate; și, complementar, apariția unei noi ordini, moderne, nu lipsită de vulgaritate (…). În general, e uimitor ce tare seamănă lumea politică descrisă de Banffy cu aceea descrisă de Caragiale. (…) Citind Trilogia… lui Miklos Banffy, în superba traducere pe care i‑a făcut‑o Marius Tăbăcu, m‑am întîlnit nu numai cu Transilvania din trecut, ci și cu una atemporală, pe care o cunosc prea bine și care mă face întotdeauna să surâd: una în care se mănâncă slănină și se bea palincă, de pildă… Pământul din Jucul meu, pe vremea Imperiului Austro‑Ungar loc celebru de vânătoare cu hăitași și de concursuri hipice, văd că l‑a străbătut, cu calul, și vecinul meu de la Bonțida/Dienești, contele Miklos Banffy; iar peisajul transilvan de podiș și cam­pie, ce stârnește, cu dealurile lui aspre și golașe, un urât indicibil, a fost pentru Miklos Banffy „straniu”, însă de o „splendoare grandioasă”. Sunt sigură că Banffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părintești. - Marta Petreu   Deși unii exegeți ai cărții lui Banffy au văzut în această creație un „portret tolstoian ale ultimelor zile ale Imperiului Austro‑Ungar”, cu intrigile și decadența de la curtea regelui din Budapesta, cu înfruntări doar aparent sterile în Parlament începînd cu luna septembrie 1904 – marcîndu‑se astfel ultimele luni ale guvernării lui Istvan Tisza –, cu o aristocrație în declin, preocupată mai mult de lumea saloanelor și de jocul de cărți, incapabilă să înțeleagă relațiile cu concetățenii de alte etnii, dar cu complicate afaceri amoroase, o lume în care onoarea se transă prin dueluri, în care aroganța noilor îmbogățiți părea să sfideze ierarhiile sociale, lectura romanului oferă oferă totuși și multe alte valențe. Pentru că mai presus de mecanismele distructive ale unei națiuni (care nu întotdeauna țin de viața politică a țării) retrăim prin lectura romanului o lume pe care istoricii de azi anevoie o mai pot reconstitui. (…) Dacă descrierea atmosferei budapestane este uneori creio­nată cu ușoară ironie, alteori chiar cu nedisimilat dezgust, pătrunzînd cu oarecare indiscreție în intimitatea elitei, în alcovul ce se împarte între iubirile clandestine și afacerile de stat, prin saloanele la modă și Cazinoul unde se tocau ori se cîștigau averi, Ardealul pare un pămînt suspendat în istorie, unde timpul nu prea s‑a scurs, ci se arată încreme­nit în peisaje, cutume, rânduieli moștenite parcă din vreme lui Râkoczi II și a curuților săi, cu țărani și tocmeli în care etnicitatea conta parcă mai puțin, fiind înainte de toate un motiv suplimentar de respect și afecțiune umană. Aici, în Transilvania, până și iubirile erau trăite altfel decât în metropolă. Sunt mai sincere, cu multă pasiune, cu atașament și îndeosebi răbdătoare. - Lucian Nastasa‑Kovacs