Tunelul cu porumbei - John le Carre

Scriitor și fost ofițer MI6, John le Carre și-a publicat, în sfârșit, autobiografia. „Acestea sunt povesti adevărate spuse din amintire - iar voi aveți dreptul să întrebați ce este adevăr și ce este amintire pentru un scriitor de ficțiune aflat, cum am spune în mod delicat, la apusul vieții sale? Pentru un avocat, adevărul este reprezentat de faptele neîmpodobite. Dacă asemenea fapte pot fi vreodată descoperite este altă problemă.“ Fragment din cartea "Tunelul cu porumbei" de John le Carre: "Legile doctorului Globke Afurisitul ăsta de Bonn era numele dat orașului de tinerii diplomați englezi la începutul anilor '60, nu din lipsă de respect pentru stațiunea somnoroasă din Renania, reședința prinților aleși ai Sfântului Imperiu Roman și locul de baștină al lui Ludwig van Beethoven, ci ca o reverență sceptică la adresa visurilor absurde ale gazdelor de a muta capitala germană mai sus, la Berlin, visuri pe care le împărtășeam bucuroși, dar siguri că nu se va întâmpla niciodată.  În 1961, Ambasada Britanică, o urâțenie industrială labărțată pe șoseaua dublă dintre Bonn și Bad Godesberg, se laudă cu trei sute de suflete, majoritatea lucrând de acasă și nefiind angajați dintre localnici. Nici în ziva de azi nu-mi pot imagina ce făceam noi, ceilalți, în atmosfera întunecată din Renania. Însă, pentru mine, cei trei ani petrecuți la Bonn au adus niște schimbări atât de mari, încât astăzi îl consider locul în care viața mea din trecut și-a început declinul de neoprit, lăsând locul carierei de scriitor. E adevărat că la Londra o editură a acceptat primul meu roman. Dar acesta și-a făcut modestă apariție abia la câteva luni de la sosirea la Bonn. Îmi amintesc că mergeam cu mașina spre aeroportul din Koln într-o după-amiază umedă de duminică și am cumpărat ediții din ziarele englezești, apoi am parcat mașina și m-am așezat pe o bancă retrasă din Bonn și le-am citit singur. Criticii erau blajini, deși nu chiar atât de entuziasmați pe cât sperasem. Îl acceptau pe George Smiley. Și, deodată, asta a fost tot.  Probabil că toți scriitorii, în orice etapă a vieții lor, tind să simtă acest lucru: săptămânile și lunile de neliniște și de drumuri greșite; prețiosul exemplar dactilografiat; entuziasmul ritualic al agentului și al editorului; corectură; marile speranțe; neliniștea pe măsură ce se apropie Ziua cea Mare; recenziile și apoi, brusc, totul se termină. Ai scris o carte în urmă cu un an, ce mai stai degeaba în loc să scrii ceva nou? Ei bine, eu scriam ceva nou."