Tunelurile de sub Zidul Berlinului

Tunelurile de sub Zidul Berlinului. O poveste fascinantă despre războiul rece, cenzurarea mass-mediei de către Casa Albă a lui JFK și două tuneluri pe sub Zidul Berlinului! În vara anului 1962, anul de după construirea Zidului Berlinului, niște tineri vest-germani și-au asumat riscul pușcăriei, al torturii de către Stasi și chiar de a-și Pierde viața pentru a-și salva prietenii, iubitele și simpli străini din Berlinul de Est, săpând tuneluri pe sub zid. Apoi, două posturi de televiziune din Statele Unite au aflat de aceste proiecte secrete și au intrat într-o cursă de a fi primele care le documentau din interior. Președintele John F. Kennedy era reticent însă față de orice lucru care ar fi putut duce la o confruntare cu Uniunea Sovietică, și a aprobat măsuri fără precedent pentru a împiedica realizarea celor două  documentare de televiziune, punând la încercare limitele presei libere în era escaladării tensiunilor nucleare. Fragment din "Tunelurile de sub Zidul Berlinului" de Greg Mitchell: "O dată la două săptămâni, săpătorii tunelului din Bernauer Strasse se întâlneau la ședința de sâmbătă pentru a stabili agenda pentru următoarele zile. Gigi Spina nota hotărârile luate, apoi le afișa pe peretele din subsolul fabricii. Agenda primei săptămâni din iulie prevedea trei ture a câte opt ore în fiecare zi, inclusiv sâmbăta și duminică, cu echipe de trei sau ocazional patru oamenii. Pentru ziua de marți, preciza: Mimmo, Wolf, Kleiner, Jurgen / Rainer, Gunther II, Langer / Rudolf, Achim, Hasso. Din când in când, Piers Anderton îi contactă pe cei trei organizatori ca să stabilească o nouă vizită a fraților Dehmel. Spina, Sesta și Schroedter aveau întotdeauna grijă că doar ei să fie pe tură în zilele respective. Frații Dehmel încercară să surprindă fiecare detaliu: trusa de prim ajutor, soneria care semnaliza că vagonul cu pământ era gata să fie descărcat, hainele murdare care atârnau pe sârmă de rufe de la etaj. Îi filmară pe cei trei tineri, uneori la bustul gol, în timp ce săpau sau verificau harta, în timp ce comunicau între ei cu vechile telefoane militare, pe când își mâncau prânzul, în timp ce dormeau sau când instalău stâlpii de rezistență pe pereți și pe tavanul tunelului. Aparatul de filmat introducea o nouă secțiune, focalizând pe cartonul pe care era scris de mână O Producție Stindt-Anderton - Un Reportaj Special despre Refugiați. Ambii frați Dehmel erau logodiți , așa că prietenele lor erau curioase să afle motivele pentru care cei doi lucrau până târziu în noapte și într-o locație secretă. Pentru o parte dintre săpători, Anderton începu să fie un fel de confident, chiar o exotică figură paternă, cu părul lui cărunt și cu poveștile lui despre viața de corespondent în străinătate. Își reamintea mereu ordinele lui Reuven Frank de a nu oferi sfaturi sau asistență. Încercă de fiecare dată să schimbe subiectul discuției de la lucruri practice la chestiuni politice sau filosofice. Pasajul de sub Bernauer Strasse era întotdeauna deprimant și umed. Lui Anderton i se părea că simte mireasma secolelor de mult apuse, neperturbată până atunci. Apa se scurgea ușor de pe pereți, ca mare a efectului de condensare și a umezelii din solul de deasupra lor. Echipa de săpători continuă să instaleze plăci de lemn de-o parte și de cealaltă a șinei, până spre centru. Datorită binefăcătorului lor, se bucurau de o rezervă de lemn îmbelșugată: mai multe tone de molid, care veneau tăiate în patru mărimi diferite. Când primiră factura văzură că, așa cum li se promisese, nu li se percepuse nicio taxa pentru lemn sau pentru livrare, ci doar o sumă ridicol de mică pentru măsurarea încărcăturii: șase mărci. Un dolar și cincizeci și cinci de cenți. Nu uitaseră de fiul binefăcătorului, care era hotărât să-i însoțească pe săpători până în pivnița din Berlinul de Est. Tânărul deja le dădea fiori. La una dintre vizitele sale la fabrică le arătase entuziasmat o mitralieră și un revolver de 38, Smith&Wesson. Cât de curând, se dovedi o adevărată bătaie de cap să aranjeze orarul astfel încât frații Dehmel să vină doar când erau pe tură cei trei organizatori. Așa că hotărâră să împărtășească informația privind oferta celor de la NBC cu alți doi recruți - Orlando Casola și Joachim Rudolph. Totuși, doar Rudolph avea să primească ceva bani. Fusese premiat pentru că echipa NBC voia să îl filmeze oricând ar fi fost posibil pe magicianul care a rezolvat problemele electrice și tehnice ale tunelului. Rudolph avea să primească 1000 de mărci la început și alte 1000 de mărci după evadare. După ce află despre rolul NBC, Rudolph se arată îngrijorat, dar organizatorii îl asigurară că vizitatorii de la televiziune juraseră să păstreze secrettul. Canalul de televiziune avea mult de pierdut (inclusiv bani) dacă filmul lor ar fi pus proiectul în pericol. Cinci săpători știau acum despre proiectul NBC. Alți doisprezece nu aveau încă nici cea mai mică idee, inclusiv Hasso Herschel și inginerii Uli Pfeifer și Joachim Neumann. Dar pe măsură ce tunelul ajunse la peste 50 de metri, dintre care o bună parte în Est, preocupările personale fură curând date uitării, căci organizatorii se văzură față în față cu prima lor criză adevărată."