Turbion. Seria Turbion

Turbion - Seria Turbion. Partea I. Premiul Hugo O combinație electrizantă între spectacolul cosmic al stingerii stelelor și spectacolul oamenilor în pragul apocalipsei Într-o noapte de octombrie, Tyler Dupree împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, Jason și Diane Lawton, asista la dispariția subită a stelelor. Curând, oamenii își dau seama că Pământul este înconjurat de o barieră artificială de origine extraterestră, dincolo de care timpul se scurge de milioane de ori mai repede. Luna a dispărut, Soarele a devenit un simulacru, iar întreaga industrie a sateliților artificiali a fost distrusă. Sofisticată tehnologie militară și tot fluxul informatic au fost suspendate. Știrile călătoresc ca niște șoapte, stârnind confuzie și paranoia. În Turbion, treizeci de ani de viață bulversată sunt priviți prin ochii unei generații care se știe condamnată, conștientă că va trăi absorbirea planetei de bezna infinită. Wilson construiește un convingător amestec de thriller și SF, saga unei generații, poveste de dragoste, conflict tata-fiu, parabola ecologică și fabula apocaliptică, într-o proză care cântă muzica sferelor. - Publishers Weekly Fragment din roman: "Soarele, luna, stelele. În anii următori, au crescut generații de copii care nu văzuseră niciodată luna cu ochii lor, oameni cu numai cinci sau șase ani mai tineri ca mine s-au maturizat știind cum arată stelele doar din filmele vechi și din câteva expresii stereotipe, din ce în ce mai nelalocul lor. La un moment dat, după ce împlinisem treizeci de ani, i-am cântat unei femei mai tinere o melodie din secolul al douăzecilea, Corcovado - Noaptea liniștită a stelelor tăcute, compusă de Antonio Carlos Jobin, iar ea m-a privit cu ochi mari și m-a întrebat, cu toată seriozitatea: - Stelele erau zgomotoase? Dar pierduserăm ceva mult mai subtil decât niște lumini de pe bolta cerului. Nu mai aveam încredere în simțul de orientare. Pământul e rotund, Luna se rotește în jurul Pământului, pământul se rotește în jurul Soarelui, la asta se rezumau cunoștințele de cosmologie deținute și dorite de majoritatea oamenilor, și nu sunt sigur că unul dintr-o sută se mai gândește la asta după terminarea liceului. Dar s-au simțit cu toții derutați când le-au fost răpite. Nu am auzit niciun anunț oficial legat de Soare, până în cea de-a doua săptămână de după Evenimentul din Octombrie. Soarele părea să se miște în același mod predictibil, cunoscut dintotdeauna. Răsărea și apunea conform previziunilor standard pentru anul respectiv, zilele se perindau în mod firesc, din ce în ce mai scurte, nimic nu sugera că astrul ar fi fost în pericol. Multe lucruri de pe pământ, inclusiv viața însăși, depind de natură și de cantitatea de radiații solare care ating suprafața planetei și, în cele mai multe privințe, asta nu se schimbase. Toate observațiile făcute cu ochiul liber sugerau că Soarele rămăsese aceeași stea galbenă, de clasa G, la care ne uitaserăm, cu ochii mijiți, toată viața. Cu toate acestea, îi lipseau petele, proeminențele, erupțiile. Soarele e o stea bântuită de turbulențe violente. Clocotește, fierbe, vibrează ca un clopot acționat de energii imense, scălda sistemul planetar într-un vânt solar alcătuit din particule încărcate cu energie, care ne-ar ucide dacă nu am fi protejați de câmpul magnetic al pământului. Dar, după Evenimentul din Octombrie, anunțaseră astronomii, soarele devenise un corp ceresc de o formă geometrică perfectă, de o strălucire absolut uniformă, neafectată de niciun fel de pete. Iar din nord sosise vestea că aurora boreală, un rezultat al interacțiunii câmpului nostru magnetic cu acel vânt solar, fusese anulată, ca un spectacol fără succes de pe Broadway. Alte absente de pe noul cer al nopții: nicio stea căzătoare. De obicei, pământul își adaugă, în fiecare an, treizeci și șapte de tone de praf cosmic, incinerat, în marea sa majoritate, prin frecarea din atmosferă. Ceea ce nu se mai întâmplă. În primele săptămâni de după Evenimentul din Octombrie, în atmosferă n-a mai pătruns niciun meteorit detectabil, nici măcar vreunul dintre cei microscopici, numiți particule Brownlee. În termeni astronomici, eram înconjurați de o tăcere asurzitoare. Pentru asta, nici măcar Jason nu putea oferi o explicație. Deci soarele nu mai era soarele, dar, contrafăcut sau nu, continuă să strălucească și, pe măsură ce se scurgeau zilele, așternându-se și stivuindu-se unele peste altele, dezorientarea era din ce în ce mai profundă, dar senzația generală de pericol intră în declin. (Apa nu clocotea, nu era decât călduță.) Dar ce subiect bogat de discuții putea să fie! Nu doar enigma celestă, ci și consecințele sale imediate: căderea sistemului electronic de telecomunicații, războaiele din afara hotarelor nu mai puteau fi monitorizate și redate detaliat prin satelit, bombele inteligente, ghidate prin GPS, se dovedeau a fi de o idioțenie iremediabilă, fibrele optice deveneau o neașteptată mînă de aur. "