Ultima batalie

    Ultima bătălie spune povestea aporape incredibilă a celei mai neprevăzute bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial, când un mic convoi de tancuri americane conduse de căpitanul Lee și-au unit forțele cu soldații germani, pentru a lupta împotriva fanaticilor SS care doreau să captureze castelul Itter și să-i execute pe prizonierii VIP de aici. Este o poveste despre alianțe neprevăzute, curaj dincolo de limite, suspans și, nu în ultimul rând, despre inamici implacabili.     Fragment din volumul "Ultima bătălie" de Stephen Harding:     ”Croatul nimerise, de-a dreptul, în avanposturile Diviziei 103 Infanterie a general-maiorului Anthony McAuliffe. Faimosul parașutist și oamenii săi încheiau ocuparea, aproape necontestată, a orașului Innsbruck, iar blocajul rutier întâlnit de Cuckovic marca limită estică a liniilor americane. Un soldat care purta o brasardă având literele „MP" inscripționate cu alb pe cască, s-a apropiat de el și a început să-i vorbească. Gesticulând pentru a arăta că nu vorbește engleza, Cuckovic i-a întins omului scrisoarea redactată de Christiane Mabire. Soldatul a trecut repede cu privirea peste ea, apoi i-a făcut semn să-l urmeze.     Polițistul militar l-a condus la primăria din Innsbruck, care fusese transformată în cartierul general temporar al diviziei. Clădirea era aglomerată și polițistul chema un civil care purta o brasardă colorată. Cei doi vorbiră câteva clipe, apoi civilul se întoarse și, în germană, îl întrebă pe Cuckovic de unde este.     — Iugoslavia, a răspuns croatul.     Fața civilului s-a luminat și i-a răspuns în sârbo-croată:     — Frate, de ce n-ai spus asta mai repede? Și eu sunt iugoslav, dar m-am născut în America!     Emoționat de posibilitatea de a vorbi în limba sa maternă, Cuckovic i-a spus repede toată povestea călătoriei sale de la Schloss Itter, adăugând că aveau nevoie să-i salveze pe prizonierii francezi VIP cât de repede posibil.     — Frate, te rog, ascultă-mă, i-a spus civilul. Noi suntem primul grup care a ajuns aici; am sosit abia de-o oră. Nu putem să plecăm din Innsbruck până când nu ne sosesc comandanții. Iar ei nu vor ajunge aici înainte de miezul nopții. Așa că ar fi mai bine să te odihnești puțin, pentru că pari foarte obosit. Vino mâine, la șapte dimineața, și vom găsi o soluție.      Deși nu era încântat de întârziere, Cuckovic și-a dat seama că era înțelept să doarmă puțin. Mersese cu bicicleta aproape șapte ore și, fiind rupt de oboseală, nu a protestat când noul său prieten l-a condus la un hotel din apropiere, care fusese ocupat spre a fi folosit pe post de cazarmă.”