Ultimii martori

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâșietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocența supusă violenței și anihilării? Personajele acestei cărți, băieți și fete, aveau, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei și doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Și totuși, în pofida suferințelor descrise, textul dobândește o extraordinară forță evocatoare pentru că reușește să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei.   Tulburător prin încărcătura sa de adevăr și răvășitor sufletește, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei și a vieții.   Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viața. […] Am încercat mai multe și în final am ales unul în care vocile omenești vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur și simplu istoria seacă a evenimentelor și a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane. - Svetlana Aleksievici, premiul Nobel pentru literatură Fragment din cartea "Ultimii martori" de Svetlana Aleksievici: "Eu și prietena mea ne deciseserăm s-o ștergem la războiul din Finlanda, iar băieții pe care îi cunoșteam noi, la cel din Spania. Războiul ni se părea cel mai interesant eveniment din viață. Cea mai mare aventură. Visam la el, eram copiii vremurilor noastre. Buni copii! Prietena mea purtă mereu o budionovka veche, am și uitat de unde făcuse rost de ea, dar era căciulița ei favorită. Și cum am plecat noi la război? Imediat vă povestesc... Ea a rămas peste noapte la mine, ei, desigur, intenționat, iar în zori ne-am strecurat amândouă încetișor din casă. Pe vârfuri... Pst!... pst!... Am luat cu noi ceva alimente. Dar fratele meu mai mare, se vede treaba, ne urmărise cum tot șușoteam în ultimele zile și acum îndesăm întruna ceva în saci. În curte ne-a ajuns și ne-a adus înapoi. Ne-a ocărât și m-a amenințat că îmi arunca din biblioteca toate cărțile de război. Toată ziva am plâns. Așa eram noi! Și acum era vorba de un război adevărat... Peste o săptămână, în Minsk au intrat trupele germane. Pe nemți nu i-am reținut imediat, am reținut dotările lor. Mașini mari, motociclete mari... La noi nu există așa ceva, nu mai văzusem așa ceva... Oamenii amuțiseră și înțepeniseră. Mergeau cu privirile înspăimântate... Pe garduri și pe stâlpi apăruseră afișe și manifeste străine. Ordine străină. Se instalase o „nouă ordine". După un timp, s-au deschis din nou școlile. Mama a spus că războiul e una, școalăi alta; oricum ar fi fost, trebuia să învăț. La prima oră, profă de geografie, cea care ne predase și înainte de război, a început să vorbească împotriva puterii sovietice. împotriva lui Lenin. Mi-am spus: N-o să învăț într-o asemenea școală.. Nuuuu.... Nu vreau! M-am dus acasă și am sărutat toate portretele din manual... Toate portretele iubite..."