Într-un fel de ediție definifivă, care lasă afară doar Romăiatele dedicate lui Khayyam sau inspirate de el, își strînge acum Dumitru Nicodim lucrarea lui poetică. Ar fi de așteptat ca un asemenea arc de creație să cuprindă fie schimbări de formula, fie alunecări tematice - ori măcar metamorfoze atitudinale. Nu e însă cazul: Dumitru Nicodim are o singură temă - iubirea - și o singură manieră de procesare a ei: fie prin madrigaluri închinate iubitei, fie prin imnuri dedicate iubirii ca atare, ambele reductibile la monografia imnică. În absența ta Iubire/nu se pune nici o temelie, declară răspicat poetul, procedînd în consecință la o magnificare a iubirii. Ar fi de esență romantică toată această suită (adesea iubirea e văzută în indestructibilul binom suferința-fericire) dacă, de fapt, n-ar fi vorba de un sentiment jucat și de o carte de imnuri ludice. Dumitru Nicodim are umor și detașare de sine și nu se lăsă copleșit de patetisme, chiar dacă se crede victima vulcanului iubirii (un vulcan care emite însă mai mult în joacă și hîrjoană). Pe reversul acestei imnificări a iubirii se desenează și mistica poemului, nici ea nelipsită de autoironie, într-un fel de prestație mereu simpatică. O erată la harta sufletului deja publicată de alți poeți proiectează Nicodim; dar o erată care glosează doar pe arpegiile iubirii (cu intrinseci iluminări, unele smerite, dar de regulă și ele mai de sagă). - Al. Cistelecan
