Ultimul regat. Seria Ultimul regat. Vol.1 - well

    Ultimul regat este primul roman din seria de succes cu același nume scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istoriei Angliei de la începuturile sale, „la fel de captivantă ca Urzeala tronurilor, dar inspirată din evenimente reale“ (The Observer), serie care a stat la baza unui excepțional serial de televiziune realizat de BBC.     La mijlocul secolului al IX-lea, fioroșii danezi năvălesc pe pământul britanic, dornici de jafuri și cuceriri. Regat după regat cad pradă invadatorilor nemiloși, până când unul singur rămâne. Astfel, soarta întregii Anglii și cursul istoriei ajung să depindă de un singur om, de un singur rege.     Bernard Cornwell scrie un roman istoric și de aventuri excepțional, un roman despre curaj, trădare, datorie, devotament, măreție, dragoste și lupta, așa cum se văd prin ochii unui tânăr războinic, a cărui loialitate este împărțită între două lumi.      Fragment din romanul "Ultimul regat" de Bernard Cornwell:       „- Când o să ajungem acolo, zise Ragnar, urcam în fugă dealul și le cădem saxonilor în spate, iar ticăloșii vor fi prinși în cursă. O să-i răpunem pe toți!     - Unul dintre ei trebuie să rămână teafăr, îi aminti Râvn.     - Unul? De ce?     - Ca să spună povestea celor văzute, desigur. Căutați-l pe bardul lor. Trebuie să fie vreun tânăr chipeș. Găsiți-l și cruțați-i viața.     Ragnar râse. În oastea lui erau, după socoteala mea, cam opt sute de oameni, ceva mai puțini decât războinicii care rămăseseră cu Halfdan, iar oastea dușmană era probabil mai numeroasă decât ambele noastre oștiri la un loc. Însă noi toți eram luptători, în vreme ce mulți din fyrdul saxon erau doar țărani obligați să vină la război, așa că nu ne puteam imagina alt deznodământ decât victoria.     Pe când trupele noastre ieșeau dintr-un crâng de stejari, ne-am dat seama că și dușmanul ne urmase exemplul și își împărțise forțele în două. O jumătate din oastea saxonilor îl aștepta pe Halfdan pe deal, în timp ce jumătatea cealaltă ieșise în întâmpinarea noastră.     Alfred conducea oastea pe care urma să o înfruntăm noi. Știam asta pentru că am zărit părul roșcat al lui Beocca și, mai târziu, în timpul luptei, am observat, preț de o clipă, și chipul neliniștit al lui Alfred. Fratele lui, regele Aethelred, rămăsese în vârful dealului, unde, în loc să aștepte atacul lui Halfdan, coborâse cu oștenii lui, năpustindu-se asupra danezilor. Se părea că saxonii așteptau cu înfrigurare luptă.     Așa că i-am înfruntat.     Războinicii noștri se organizară în pâlcuri sub formă de vârf de săgeată, pentru a lua cu asalt zidul de scuturi al saxonilor. L-am invocat pe Odin, am strigat, din sute de piepturi, răcnetul de război, am șarjat, dar linia de apărare a saxonilor nu s-a rupt, nici măcar nu s-a curbat, ci a rămas pe loc, și astfel a început măcelul.      Râvn îmi spunea, mereu și mereu, că destinul guvernează tolul. Soarta decide. Cele trei ursitoare stau la poalele arborelui vieții și ne deapănă firul existenței, iar noi suntem jucăriile lor. Deși credem că hotărâm singuri, tot ce este sortit să ni se întâmple e țesut de firele ursitoarelor. Destinul nu poate fi șihimbat, iar în acea zi, deși nu o știam, se țeșea și destinul meu. Wyrd bid ful araed - soarta este de neoprit.     Prin urmare, ce-mi rămâne să spun despre o bătălie despre care saxonii din vest susțin că s-ar fi dat într-un loc numit de ei Dealul luil Aesc? Presupun că Aesc era thegnul care stăpânise cândva acel ținut; ei bine, ogoarele lui au fost din belșug udate sânge și semănate cu oase în acea zi. Poeții ar putea umple pergamente întregi povestind ce s-a întâmplat, dar lupta este lupta. Oamenii mor. În zidul de scuturi simți sudoarea, spaima, simți cum o gheară nevăzută îți sfâșie măruntaiele, simți lovituri mai grele sau mai ușoare, auzi urlete și vezi, pretutindeni, moartea hadă.     De fapt, s-au dat două bătălii la Dealul lui Aesc, una pe deal, alta la poalele lui, și moartea a cosit grabnic. Harald și Bagseg au pierit atunci, Sidroc cel Tânăr a căzut răpus sub privirile tatălui său, care a fost apoi și el spintecat de săbiile saxonilor, la fel ca jarlul Osbern și jarlul Fraena. Preoții creștini se rugau zeului lor să dea tărie săbiilor saxone, în timp ce noi ne rugăm zeilor noștri. În acea zi Odin a dormit, dar zeul creștinilor a fost treaz.     Am fost respinși și dați înapoi. În vârful dealului și în josul văii, saxonii ne-au frânt puterea oștilor și doar oboseala lor ne-a salvat de la un masacru deplin, dând șansa danezilor rămași în viața să se retragă de pe câmpul de bătălie în vreme ce tovarășii lor zăceau, morți sau muribunzi, în bălți de sânge. Toki a fost unul dintre aceștia. Căpitanul corabiei, atât de priceput în meșteșugul sabiei, muri în șanțul dincolo de care ne aștepta zidul de scuturi al lui Alfred. Ragnar, cu fața însângerată și părul năclăit de sângele dușmanilor, nu-și putea crede ochilor. Bucuroși nevoie mare, saxonii ne aruncau cele mai batjocoritoare insulte.”