Un băiat pe lista lui Schindler - ediție de buzunar Leon Leyson avea numai 10 ani când naziștii au invadat Polonia, iar familia lui a fost forțată să se mute într-un ghetou din Cracovia. Cu un noroc incredibil, perseverența și curaj, Leyson reușește să supraviețuiască sadismului naziștilor. În final, generozitatea și iscusința unui bărbat german numit Oskar Schindler au fost cele care i-au salvat viața lui Leon, ca și unor membri din familia lui, numele lor fiind adăugate pe lista muncitorilor evrei din fabrica acestuia - o listă ce a devenit faimoasă în toată lumea: Lista lui Schindler. Aceasta este singura carte de memorii publicată vreodată de un copil supraviețuitor de pe Lista lui Schindler și ilustrează perfect demnitatea autorului. Fragment din volumul "Un băiat pe lista lui Schindler" de Leon Leyson: “Pe măsură ce anul 1939 se apropia de sfârșit, mi-am dat seama că prevestirea tatei fusese greșită. Situația noastră părea disperată din toate punctele de vedere. Toate semnele arătau că războiul avea să dureze încă multă vreme. Naziștii nu se mulțumeau cu toate caznele la care ne supuseseră pe noi, evreii; fiecare zi aducea o nouă umilință. Dacă se apropia un soldat german, evreii trebuiau să coboare de pe trotuar până trecea acesta. De la sfârșitul lunii noiembrie, evreilor cu vârste de la doisprezece ani în sus li s-a impus să poarte pe braț o banderolă cu Steaua albastră a lui David, pe care trebuia să o cumpărăm de la Consiliul Evreiesc, instituția de guvernământ însărcinată de naziști să se ocupe de toate problemele evreilor. Dacă erai prins fără banderolă, erai arestat și probabil torturat și ucis. Eu nu aveam încă doisprezece ani și nu purtam banderola identificatoare; când am ajuns destul mare ca să o port, m-am hotărât să nu o fac. Deși încrederea îmi fusese zdruncinată de ceea ce văzusem și trăisem, erau și momente în care încălcăm regulile și mă strâmbam la naziști. Într-un fel, le întorceam propriile stereotipuri împotriva lor, liindcă nimic din înfățișarea mea nu mă scotea în evidență ca fiind evreu. Semănăm mult cu alți băieți polonezi, cu părul meu des și negru și cu ochii albaștri. Câteodată mă așezam pe o bancă din parc doar ca să dovedesc că pot face orice vreau, împotrivindu-mă naziștilor în felul meu mărunt. Bineînțeles că nu puteam face asta atunci când se afla prin preajma cineva care mă cunoștea. Prietenii cu care mă jucam înainte priveau acum în altă parte când mă vedeau. Nu știu dacă m-ar fi trădat, dar probabil că ar fi făcut-o, încercând astfel să șteargă amintirea faptului că se jucaseră odată cu un evreu. Îi priveam plecând la școală dimineață, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, când pentru mine totul era diferit. Nu mai eram băiatul îndrăzneț, lipsit de griji, care aștepta cu bucurie să meargă cu tramvaiul fără bilet. Cumva, devenisem o piedică în calea scopului Germaniei de a obține supremația mondială.”
