Un cuib de nobili. Rudin

Ivan Sergheevici Turgheniev a fost un romanticier, povestitor și dramaturg rus. A legat prietenii cu mari scriitori, ca Flaubert, Zola, Hugo, Maupassant, ori Daudet, ale căror opere le face cunoscute în Rusia. Rudin -1856, Un cuib de nobili, 1859, În ajun, 1860, Părinți și copii, 1862, Fum 1867, Deșțelenire 1877, sunt câteva dintre operele sale. Turgheniev ne oferă un bogat tablou al societății rusești din secolul al XIX-lea. Scriitor plin de sensibilitate și romantism, Turgheniev știe să îmbine aspectele sociale ale vremii împletite cu povestea de dragoste a unui cuplu. Veritabil român psihologic -  care de altfel i-a adus și celebritatea - Un cuib de nobili urmărește o idilă fără de speranță, în care protagonistul, nobilul Lavrețki, se vede prins alături de tânăra fiică a unor rude îndepărtate, idila care nu are cum să-și găsească un deznodământ fericit. „Turgheniev este cel mai occidental dintre scriitorii ruși. E poate singurul scriitor rus cu adevărat euro-pean. Un analist lucid și ascuht, dar în același timp unul din cei mai mari poeți lirici. El învăluie totul, scene și personagii, într-o pătrunzătoare atmosferă de sentimente, răspândind astfel un puternic suflu de viață și de poezie în paginile romanelor sale.” G arab et Ibrăileanu „Arta literară a lui Turgheniev este mare. [...] Romanele lui dovedesc un echilibru și un dozaj desăvârșit al efec-telor... Chiar în haina străină a unei traduceri, această artă este perceptibilă pnn impresia de armonie, de pro-porhe și de fluența pe care o dă narațiunea lui." Al. Philippide „Impresia iniiială se adâncește cu fiecare pagină. Scenele capătă o măreție pe care n-ai fi putut-o ghici după lungimea lor; se amplifică în mintea cititorului și rămân acolo, izvor de idei, emoții și imagini noi, așa cum, uneori, câte o întâmplare din viață își dezvă-lme înțelesul la multă vreme după ce s-a petrecut." Virgima Woolf „[Turghemev] avea talentul absolut, inegalabil, de a alege esențialul și a lăsa la o parte orice altceva." Arnold Bennett Fragment: " Între timp se înserase, iar Maria Dmitrievna își arată dorința să plece acasă. Fetițele, cu greu desprinse de la râmnic, fură îmbrăcate. Lavrețki spuse că-și va petrece oaspeții până la jumătatea drumului și porunci să-i în-seueze calul. Așezând-o pe Măria Dmitrievna în cupeu, el își aduse aminte de Lemm; dar bătrânul nu putu fi găsit dispăruse îndată ce se sfârșise pescuitul. Anton portiera, cu o putere de invidiat pentru anii săi, și i riga aspru: „Mână, vizitiu!" Cupeul se urni din loc. În spate ședeau Maria Dmitrievna și Liza, iar în față feți-țele și camerista. Era o seară caldă și liniștită. Lăsaseră geamurile în jos de amândouă părțile cupeului. Lavrețki alarea, pe lângă cupeu, dinspre partea Lizei, care ședea L1 mâna pusă pe portieră. El lăsă slobod frâul pe gatul .tlului, mergând în trap lin — și din când în când schimba două—trei cuvinte cu fața. Amurgul se mistui; se lasă noap-că; totuși aerul parcă se mai încălzi. Maria Dmitrievna .atipi în curând; la fel adormiră fetițele și camerista. Cupeul mergea repede și lin. Liza ședea aplecată înainte. Luna de-abia răsar'ită îi lumină fața, zefirul aromat al mângâia ochii și obrajii. Se simțea bine. Mâna ei sprijinită pe portiera cupeului, alături de mâna lui I ,avrețki. Acesta se simțea bine și el: călărea prin căldura plăcută a nopții liniștite, fără să-și ia ochii de pe chipul blajin și tânăr al Lizei, ascultându-i glasul proaspăt, care sună în șoaptă și-i spunea lucruri simple și blânde. Nici nu băgă de seamă că făcuse jumătate de cale. Lavrețki nu voi s-o trezească pe Măria Dmitrievna, strânse ușor mâna Lizei și-i spuse: „Doar suntem prieteni acum, nu-i așa?" Ea dădu din cap, el opri calul. Cupeul își urma drumul, legănându-se ușor. Lavrețki porni la pas spre casă. Făr-mecul nopții de vară îl cuprinse; totul în jur părea neobișnuit de straniu și în același timp atât de cunoscut și de plăcut. Totul dormea, aproape și în depărtare; se vedea paria hat încolo, cu toate că ochiul nu deslușea cele văzute; și chiar în această liniște se vădea viața tânără, în floare. Calul lui Lavrețki pășea vioi, legănându-se cadențat la dreapta și la stânga; umbra lui mare și neagră mergea ala-turi. Îți făcea o plăcere tainică tropotul copitelor. Era ceva vesel și minunat în chemarea răsunătoare a prepelițelor. Stelele se pierdură într-un fel de pâclă luminoasă; cra-iul-nou sticlea cu o strălucire neclintită; lumina lui se revărsă într-un șuvoi albastru peste cer și cădea ca o pată de aur fumuriu pe norii subțiri ce-i treceau pe-aproape; prospețimea văzduhului lăsă o urmă ușoară de umezeală pe ochi, pătrundea blând în toate mădularele și se revărsă în piept ca un șuvoi fără zăgaz. Lavrețki se lăsă în voia plăcerii pe care o gustă. „Ei, om mai trăi, se gândi, nu ne-a răpus de tot..." El nu-și lămuri cine sau ce nu-I răpusese... Apoi începu să se gândească la Liza; pesemne ea nu-l iubește pe Pansin. Dacă ar fi întâlnit-o în alte împrejurări, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla! Îl înțelese pe Lemm, deși ea-i lipsită de cuvinte „proprii". Ba nici nu-i adevărat: ea are cuvinte proprii... „Să nu vorbiți cu ușurință despre asta", Își aduse aminte Lavrețki. Mai merse o bucată bună de drum cu capul plecat; apoi se îndreptă și rosti încet: Mi-am ars icoanele din sanctuare, Iar azi mă-nchin la tot ce-am ars demult.."