Un gentleman la Moscova

Este anul 1922. Contele Rostov nu se căiește că e aristocrat și un tribunal bolșevic îl condamnă la arest la domiciliu. Pentru bonomul erudit care nu a lucrat niciodată, celebrul hotel Metropol de la Moscova devine și domiciliu, și loc de muncă. Și viața lui trece strivită de decenii crude și tulburi din viața Rusiei, iar cititorul îl însoțește pe contele sarmant în lumea veche și în lumea nouă, unde nimic nu mai e la fel. Roman al unui sfârșit dureros și al unui început inevitabil, Un gentleman la Moscova este povestea cuceritoare a unui învins care, paradoxal, învinge dezumanizarea fără să iasă dintr-un hotel. Ce minune ca într-o vreme că a noastră romanul acesta așa de fin construit se desfășoară cu eleganța din lumea veche! - The Washington Post În curând într-un serial cu Kenneth Branagh in rolul principal. Fragment din romanul: Un gentleman la Moscova, de Amor Towles "La Hotelul Metropol erau două restaurante: Boiarski, locul acela celebru de la etajul doi, pe care l-am vizitat deja, și marea sală de mese de lângă hol, cunoscută oficial ca Metropol, dar căreia Contele îi spunea, din afecțiune, Piazza. Piazza nu putea rivaliza cu Boiarski, se știe, în ceea ce privește decorul, serviciul sofisticat sau bucătăria subtilă. Însă nici nu aspiră la eleganță, serviciu sau subtilitate. Cu optzeci de mese amplasate în jurul unei fântâni de marmură și un meniu în care găseai orice, de la piroghi de varză la cotlet de vițel, Piazza se voia o prelungire a orașului, a grădinilor, a piețelor și a târgurilor lui de mărfuri. Era un loc în care rușii de orice fel puteau să vină la o cafea, să dea de niscaiva prieteni, să se ia la ceartă ori să trândăvească și unde singuraticul venit la cină, stând sub marea cupolă de sticlă, putea să se cufunde în admirație, indignare, suspiciune și hohote de râs fără să se ridice de pe scaun. Și ospătării? Asemenea ospătarilor dintr-o cafenea paariziană, cei de la Piazza ar putea fi descriși cel mai bine prin cuvântul "eficienți". Obișnuiți cu mulțimile care vin și pleacă, n-aveau nicio problema să așeze un grup de opt persoane la o masă de patru persoane. Observându-le preferințele în ritmurile orchestrei, în câteva minute se întorceau cu diverse băuturi bine așezate pe o tavă, pe care le lăsau repede pe masă, una după alta, fără să pună greșit nici măcar un pahar. Dacă, având meniul în mână, șovăiai chiar și o fracțiune de secundă înainte să dai comandă, ți se aplecau peste umăr și-ți arătau specialitatea casei. Iar după ce savurai ultima bucățică din deșert, strângeau masa, îți prezentau nota de plată și-ți aduceau restul în mai puțin de un minut. Cu alte cuvinte, ospătării de la Piazza își știau meseria până la ultimul detaliu, până la ultima lingura, pîlnă la ultima copeică. Sau, cel puțin, așa era înainte de război... "