Dinu Săraru revine în atenția publicului cu o poveste-metaforă care confirmă de ce scriitorul a fost supranumit “cel mai mare romancier politic din România”. Ura din ochii vulpii este, așa cum dezvăluie chiar Dinu Săraru în deschiderea cărții, romanul unei mări dezamăgiri. Cartea pornește de la evenimente reale, pe care scriitorul le transfigurează cu bine-cunoscutul său talent, dându-le noi și noi valențe. Astfel, cititorii au privilegiul de fi martorii experienței trăite de autor puțin înainte și după căderea comunismului, pe vremea când era directorul Teatrului Mic. Povestitor cu har, fin observator al naturii umane și portretist de o mare subtilitate, Dinu Săraru face o incursiune în viața culturală a acelor vremuri și ne îngăduie să fim părtașii unor întâmplări tulburătoare. Romanul este o meditație asupra condiției artistului, dar și o cutremurătoare poveste despre dragoste, prietenie și trădare. Fragment din carte: "Și Sculptorul, ca un dansator chinuit de aglomerarea zecilor, sutelor, miilor de obiecte din jur, se aplecase să-i aștearnă la picioare, ca un covor, pledul de culoarea ruginei și noi toți am observat atunci, sunt sigur că noi toți, și în acea secundă, am descoperit și am rămas cuceriți de poezia picioarelor ei, a gleznelor ei, a degetelor mărunte, caligrafiate, a desenului hieratic al tălpilor mici atât de vibrant, de mătăsos, de stins auriu, pus în lumina de ciorapii de mătase care nu existau altfel decât ca să sugereze conturul unei adevărate opere de artă. Mai târziu, într-una dintre lucrările lui turnate în bronz, înfățișase o amazoană cu chipul ascuns sub borurile unui sombrero, așezată exact ca și când s-ar fi odihnit pe spatele unui cal cu șaua de aur, cu frâie de aur, cu coamă de mătase, cu zăbale de aur, ca în legendă, ca în poveste. Și din tot ansamblul te izbea, te curentă electric, te cucerea, îți pătrundea și-ți rămânea în ochi puritatea cu care Sculptorul sugerase poezia picioarelor ei mici, scăpate din strânsoarea pantofilor aruncați, puteai să crezi, ca și acum, de actriță de astăzi, pe care Sculptorul avea să o viseze luni întregi, dar numai luni, în absența modelului care, cu o singură excepție, refuzase să se mai întoarcă vreodată în atelier și cu atât mai puțin pozeze pentru o lucrare. A urmat o seară pentru Sculptor fericită, pentru noi toți ceilalți o seară de basm, una dintre cele mai frumoase din câte se petrec, altfel întotdeauna, după o premieră sau după un spectacol reușit. Pentru toți ceilalți fusese un spectacol reușit, pentru mine, directorul teatrului, și pentru actriță, o premieră care se reducea la scena apariției Margaretei cu sânul de zăpadă abia ocrotit de fereastra casei din strada Sadovaia. Pentru Sculptor, descoperirea Vedetei, descoperire care părea să-i fi aruncat în aer toate proiectele, să-i blocheze toată fantezia de care era capabil, să-i cuprindă toată nebunia fanteziei lui de artist dezlănțuit, provocat de imaginea de legendă a unei femei tinere care continua să graviteze ostentativ parcă în jurul vârstei de 30 de ani, femeia despre care vorbea Balzac într-un roman întreg, celebru de la scrierea lui și până astăzi. "
