În ziua în care inspectorul de poliție Bob Sparkes i-a bătut la ușă și a început să pună întrebări, Jean Taylor a adoptat un rol pe care îl mai jucase, intermitent, și înainte. Un rol care le-a permis ei și soțului ei să meargă mai departe când necazurile se acumulau... Dar soțul ei a murit cu o săptămână în urmă, iar Jean nu mai trebuie să se prefacă. Au existat o mulțime de lucruri pe care ea a preferat să nu le știe sau să nu le vadă în legătură cu crima oribilă de care soțul ei era suspectat. În ultimii ani a fost prea ocupată să fie soția perfectă, să rămână alături de el cât timp au trăit sub privirile acuzatoare ale celorlalți, hărțuiți de presă și de poliție. Acum însă nu mai are motiv să tacă. În plus, oamenii – și mai ales insistența jurnalistă Kate Waters – vor să-i afle povestea, vor să știe cum a fost pentru ea să trăiască alături de un criminal. Dar, din coșmarul ultimilor ani, Jean a învățat un lucru: ca pe oameni îi poți face să creadă orice, în special ceea ce vor să creadă. Va putea ea oare să se dezbare de personajul ei? Să-și dezvăluie secretele și să recunoască – în primul rând față de sine – adevărul? Fragment din roman: “Marți, 12 iunie 2007 Văduva Ciudată chestie, zilele de naștere. Toată lumea pare să fie îndrăgostită de ele, dar eu le detest - agitația dinainte, obligația de a fi fericit, de a petrece, dezamăgirea când nu se întâmplă așa. Azi am împlinit treizeci și șapte de ani, iar Glen e jos, aranjează totul pe o tavă pentru micul dejun. E încă devreme și nu mi-e foame, așa că voi simți mâncarea ca și cum aș avea praf în gură, dar va trebui să-i spun că-mi place foarte tare. Că îl iubesc. Da, îl iubesc. El este lumea mea, dar, la fiecare aniversare, mă întreb dacă nu cumva anul acesta se va întâmpla un miracol și vom avea un copil. Încerc să nu mă gândesc la asta, dar aniversările sunt dificile. Sunt momente în care îți dai seama că a mai trecut un an, nu-i așa? Știu că se întâmplă atâtea altele, dar nu mă pot abține. Am putea adopta un copil din străinătate. Am citit articole despre copiii din China, dar nu-i pot spune nimic lui Glen fără să-l supăr. Iată-l că vine. Aud ceștile și farfuriile zăngănind pe tavă. E numai un zâmbet și a pus un trandafir roșu în vază de lângă ouăle fierte. Îmi cântă „La mulți ani!" în timp ce se apropie de pat și adoptă o voce amuzantă ca să mă facă să râd. - La mulți ani, dragă Jeanie, la mulți ani! mormăie și mă sărută pe frunte, pe nas și pe gură. Încep să plâng, și el îmi ia tava din poală ca să mă poată îmbrățișa. - Iartă-mă, iubire, nu știu ce se întâmplă cu mine, îi spun, încercând să zâmbesc. El îmi face semn să tac și se duce să ia felicitarea și cadoul din dulap. E o cămașă de noapte. Cu broderie englezească și fundițe roz. Ca pentru fetițe."
