Deodată, prin ceață a auzit un râset de copil; parcă era un clinchet de clopoței ori o joacă a îngerilor care se zbenguiau prin golul nesfârșit, deasupra norului întunecat. A mai stat așa în visare și acele râsete s-au repetat; părea că cineva își bate joc de el, Pământeanul, de neputința lui. Când a deschis ochii, în față i-a apărut un copil; micuțul nu părea speriat, mai degrabă se bucură de vederea sa. A stat și l-a privit, era fermecător, avea o veselie zburdalnică în glas, se bucură de viață și de sănătate lovind cu piciorușul stratul de omăt; fața-i balana, angelică, degajă multă gingășie și frumusețe. Meșterul s-a apropiat de el și l-a luat în brațe, l-a privit drept în ochi, dar nu i-a rezistat focului din priviri: - Nu se poate! spuse el. Copile, dar ochii tăi sunt ca doi luceferi, tu nu ești om, ci zeu! Privirea ta străpunge cerurile!” (Fragment Vanisia, prințesa Moldovei)
