Versuri

Mateevici presimțea venirea Zorilor... Cântă deșteptarea neamului său, care, zicea el, fără veste „s-a trezit din somn de moarte ca viteazul din poveste...” Vin clipe când clepsidra e răsturnată, pentru a măsura alt timp. Clipele acestea le-a trăit și Mateevici–poetul. Nu există graiuri provinciale, iată ce-a vrut să spună Mateevici. Acest popor de plugari, care ieșea de fiecare dată cu furci și țăpoaie să-și apere pământul, anume el a fost de-a lung de secole depozitarul acestei comori înfundate în adâncuri. Zestre de la strămoși. Comoara sacră. Depozit de comori. Cer de peste țară – limba a noastră. și Mateevici și-a făcut datoria. Poetul a cântat limba acestor țărani, limba pe care o vorbea și el, această avere cu care se născuse și pe care, la rându-i, urma s-o ocrotească și s-o șteargă de „mucegai” si de „slin”. Pentru asta vom rosti mereu cu evlavie numele celuia, care a scris cea mai vibrantă oda dedicată limbii, poezie în care se reflectă ca într-o oglindă frământările și speranțele noastre de secole, graiul nostru românesc – „un șirag de piatră rară pe moșie revărsată”.