Gavril Scridon compune o biografie riguroasă și își reprimă justificate note patetice, fiind el însuși un om al acelor locuri, format în atmosferă și tradițiile școlilor năsăudene, înrudit cu unii dintre cei invocați în istoria familiei Coșbuc, familie numeroasă și răspândită prin localitățile acestui pământ bistrițean. Informația conservată și pusă în pagină ne îngăduie să recream anii formației poetului, lecturile sale și manualele (gramatica, retorică, stilistică, poetică, lucrările lui Timotei Cipariu, marele savant ardelean de o autoritate incontestabilă), precum și operele unei antichități fascinante pentru tânărul de atunci, tentat tot mai puternic de dorința unor echivalente românești. Portretul e de pe acum conturat și desenul devine tot mai sigur pentru prietenii sau personalitățile cunoscute în anii Năsăudului, ai Clujului, ai Sibiului și, în cele din urmă, ai Bucureștilor. (Ion Vlad) Profesor la Universitatea „Babeș‐Bolyai” din Cluj‐Napoca, Facultatea de Litere, Catedra de literatură română comparată și teorie literară, susținând conferințe în aceeași specialitate și la alte institute de limbă, literatură și cultura română aparținătoare unor importante campusuri europene (Munchen, Budapesta, Cracovia, Seghedin etc.), Gavril Scridon (1922‐1996) s‐a dedicat cu devotament și stăruința îndelungată studierii vieții și operei lui George Coșbuc. Astfel, de‐a lungul anilor, a îngrijit spre publicare întreagă operă coșbuciană, pe care a însoțit‐o cu substanțiale prefețe și studii. Fragment din volum: „În 1906, George Coșbuc prefațează cartea lui Sergiu Cujbă, Povestiri din copilărie, în care-și exprima opiniile despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească literatura pentru copii, domeniu în care el a excelat (ca poet, autor de povestiri și de manuale școlare); iată câteva considerații sugestive: „Am încercat și eu odată să fac versuri pentru copiii de școală. Am scris multe și le-am îndesuit pe toate într-o carte de cetire. Știu, deci, din experiență, cât de anevoioasă e munca să cauți subiecte ușoare ca să le tratezi ușor, scoborându-te la nivelul intelectual al copilului și încordându-te să-i imitezi noima gândirii și gustul exprimării lui. Iaca, vorba m-a adus, fără să fi avut de gând acuma, la un paradox: A scrie pentru copii e foarte greu, tocmai fiindcă e foarte ușor. Cultura omoară naivitatea și știința gonește simplitatea, și dacă nu știi să povestești copiilor naiv și simplu, atunci ești în rolul celui care predica flamânzilor despre binefacerile postului. Ca să poți povesti copiilor trebuie să-i iubești, trebuie să cauți a le pricepe firea și lumea aparte în care trăiesc, să știi să te cobori pân' la nivelul personalității lor, considerându-i ca și pe oamenii în vârstă. Trebuie să iei parte împreună cu dânșii la toate manifestările lor sufletești: într-un cuvânt — rămânând om mare, să fii cât se poate de copil [...]. Poveștile pentru copii au un rol educativ, pedagogic. Ele sunt, în primul loc, poezie didactică. Instuctivă nu distructivă. Tocmai de aceea, ea, dintre toate genurile de literatură, poate să fie cea mai distructivă, dacă urmărește idei împotrivitoare dogmelor pedagogiei și ale moralității. Apoi, trebuie să arătăm copilului viața așa cum e — cu bucuriile și prăpăstiile sale, ca nu cumva, intrând în lume, dizarmonia între lumea reală și lumea din mintea sa să-l ducă la decepțiune, la pesimism, la lipsa de voință — rele de care omenirea noastră e așa de bolnavă"."
