Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen

Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (edtiție adăugită) Scriitor de forță, dar și celebritate a muzicii, Leonard Cohen a stîrnit mereu controverse, de la primele versuri, considerate a fi la limita pornografiei, pînă la retragerea sa, la sfîrșitul secolului trecut, într-o mînăstire budistă (autoizolare întreruptă brusc pentru a reveni spectaculos, la început de mileniu, în lumea muzicii cu un nou album). Apreciat mai întîi ca scriitor și abia spre bătrînețe recunoscut ca un muzician de prim rang, Cohen s-a dovedit original și în felul în care a decis să-și trăiască viața. Toate acestea, dar și multe alte aspecte inedite ale vieții și carierei lui Leonard Cohen sînt surprinse de Mircea Mihăieș în cartea dedicată marelui artist.   „Lumina se schimbă, pagina se întoarce, mîngîierea se frînge, gheață se topește, umbra se stinge, sticla se sparge, vestea sosește – iar lumea nu va mai arăta ca înainte, lumea nu va mai fi ce-a fost, ca atunci cînd vorbeai sau scriai sau cîntâi cuvintele sortite s-o cuprindă și să-i hotărască înțelesul o dată pentru totdeauna.” (Leon Wieseltier) Fragment din cartea "Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen" de Mircea Mihăieș: "Într-un interviu radiofonic din 1998, o doamnă pe nume Verdal-McCallister, soție de pictor și balerină, evocia împrejurările în care Leonard Cohen și-a compus piesa-emblemă “Suzanne”. Intervievata purta, evident, prenumele din cântec. Faptele par să fie corecte - Cohen era în mod cert îndrăgostit de suplă domniță, tot în mod cert au băut ceai în apartamentul ei de pe malul râului și au mâncat portocale importate din China, cu siguranță bărcile alunecau leneș pe râul Lawrence și, cum zice versul, probabil că jună era și „pe jumătate nebună”. Astfel prezentate, întâmplările cad în derizoriu. Discuția de la BBC e un lamento semitrucat, semiplauzibil: tonul e al unei parodii involuntare, o digresiune pompoasă ce parazitează drama reală, lăsând să transpară frustrarea unei femei care n-a înțeles la timp c-a ratat o șansă importantă. Transcrierea discuției merită să fie citită, pentru că, fără să-și propună, vorbește despre fascinația, despre magia durabilă răspândită de artistul adevărat. E de importanță secundară faptul că mătura doamna transpune, în 1988, povestea într-un registru minor, reinventând o biografie și evenimente pe care n-avea cum să le controleze: pentru ea, Cohen era un simplu „martor" al evoluției sale de la vârsta adolescenței la aceea a feminității depline: „Weonardl făcea, într-un fel sau altul, cronica acelor ani și în mod clar asta îi procură o enormă plăcerea. Așadar, bardul îndrăgostit era retrogradat la condiția inițială, medievală, de „scutier al domniței salee”! La rigoare, o astfel de ipostază nici nu avea de ce să-l deranjeze pe Cohen. Singur, înstrăinat, neadaptat, el se află în eterna căutare a iubirii perfecte, conștient că n-o va dobândi niciodată. Cu vremea, pășind dintr-un eșec în altul, va deveni un specialist al dezamăgirii, un mare maestru al neputinței - nefericitul de serviciu al muzicii pop. Ascultată superficial, muzica sa tân-guitoare, monocordă, parcă în pragul extincției, nu are nimic atrăgător."