Viata salbatica

• Autor distins cu Premiul Pulitzer pentru literatură Romanul Viața sălbatică redă cele câteva zile din toamna anului 1960, în care Joe, un adolescent de șaisprezece ani, se confruntă cu slăbiciunile părinților săi, atunci când tatăl rămâne fără slujbă și pleacă să se lupte cu incendiul forestier din apropierea graniței cu Canada, iar mama începe o aventură cu un bărbat mai în vârstă. Relatarea la persoana întâi a lui Joe dezvăluie melancolia și suferința din ceea ce se întâmplă, demonstrând abilitatea extraordinară a lui Ford de a reda o multitudine de voci distincte, care compun dinamica complexă a unei familii din Great Falls, Montana.    Richard Ford s‑a născut în Jackson, Mississippi, în 1944. A publicat șapte romane, trei volume de proză scurtă și un volum de memorii, printre care: Cronicarul sportiv (1986, Humanitas Fiction, 2008), Ziua Independenței, (1995, Humanitas Fiction, 2009), Rock Springs (1987, Black Button Books, 2017), Femei cu bărbați (1964, Vellant, 2018), A Multitude of Sins (2002), The Lay of the Land (2006), Canada (2012), Let Me Be Frank with You (2014), Între ei: amintiri despre părinții mei (2017, Black Button Books, 2019). Este primul scriitor care a primit în același an și Premiul Pulitzer și PEN/Faulkner Award for Fiction, pentru romanul Ziua Independenței, în 1995. În 2001 a primit PEN/ Malamud Award pentru excelență în proză scurtă. Trăiește în Maine împreună cu soția sa, Kristina Ford.   Joe înțelege că părinții lui au slăbiciuni și că încă are nevoie de ei. Înțelege că slăbiciunea nu este doar individuală, ci și socială, că, până și într-un oraș în dezvoltare în care oamenii visează la oportunități egale, există câțiva care acumulează puterea și foarte mulți care nu, și că aceștia din urmă sunt la mila primilor. Înțelegerea nuanțată a conceptului de clasă în America este unul dintre punctele forțe inedite ale lui Ford. - Los Angeles Times   O scriitură nuanțată, cu observații minuțioase… Ar putea căpăta greutatea unui mit. - The New York Times Fiecare propoziție scrisă de Ford iluminează. Te face să înțelegi cum este viața celor care trăiesc cu teamă constanta că le vor fi răpite până și cele mai mici speranțe. - Sunday Times   Este diagrama destrămării unui cuplu, redată din perspectiva inocentă, dar deloc naiva a fiului adolescent care, astfel, începe să înțeleagă nenumăratele variabile ce compun identitatea fiecăruia dintre părinți, dincolo de rolul de părinți. - Black Button Fragment din volumul "Viața sălbatică" de Richard Ford:   "Și există cuvinte, cuvinte importante, pe care nu vrei să le spui, cuvinte care distrug vieți, cuvinte care încearcă să repare ceva stricat care n-ar trebui să fie stricat și pe care nimeni nu-l vrea stricat, dar pe care oricum cuvintele nu-l pot repara. Să-i spun tatei ce văzusem sau spun mamei că putea avea încredere în mine că n-aveam să spun nimic ar fi fost astfel de cuvinte: mai bine să nu fie niciodată rostite, pentru că sunt pur și simplu inutile în marea schemă a lucrurilor. M-am întors în camera mea pe întuneric și m-am așezat pe pat. Încă îmi simțeam inima bătând. Mi-era frig, picioarele îmi înghețaseră pe podea, mâinile îmi erau reci. Pe fereastră se vedea luna strălucind și m-am gândit că a doua zi va fi mai frig și că poate va veni iarna înainte să avem o toamnă adevărată. Și m-am simțit că un spion, lipsit de orice putere, incapabil să schimb ceva. Și pentru o clipă mi-am dorit să fi murit și eu, să fi murit toți trei. M-am gândit cât de mică părea mamă stând în hol, cu trupul în lumina de la baie, m-am gândit că nu fusese deloc puternică și că trebuie să fi simțit și ea asta, trebuie să fi simțit amândoi același lucru în acea clipă, trebuie să fi văzut același viitor singuri în camerele noastre, în paturile noastre. Am încercat să-mi imaginez că asta ne ajută, dar n-am reușit. Apoi s-a auzit o mașină și, în timp ce se apropia de casa noastră, a claxonat, de două ori scurt și o dată foarte lung. Am sărit din pat să mă uit pe geam. M-am gândit că era Warren Miller, nu credeam că ar putea fi altcineva. Voia să se întoarcă sau voia ca ea să se întoarcă la el, sau voia doar ca ea să știe că era acolo, în mașină, în întuneric, străbătând Great Falls și gândindu-se la ea cu un fel de panică. Sunetul claxonului s-a schimbat pe măsură ce se îndepărtă și n-am reușit să văd mașina, să văd dacă era Oldsmobile-ul lui Warren Miller sau cineva care nu ne cunoștea. I-am văzut doar stopurile și claxonul s-a oprit. M-am întors în pat și am încercat să mă liniștesc. Am ascultat noaptea din casa noastră. Mi s-a părut că o aud pe mama mergând pe hol în picioarele goale, mi s-a părut că aud închizându-se ușa de la camera ei. Dar nu eram sigur. Apoi am adormit.”