Roman de arheologie sentimentală care ne transportă într-o Japonie senzuală, exotică, plină de contraste, Wabi-Sabi ne dezvăluie nouă, cititorilor, și protagonistului Samuel de Juan, cunoscut din bestsellerul Iubire cu „i“ mic, frumusețea lucrurilor imperfecte și efemere. În Barcelona zilelor noastre, Samuel trăiește o poveste de dragoste cu Gabriela, dar locuiește în apartamentul lui de burlac împreună cu motanul Mishima. În afara cursurilor de germană pe care le preda la universitate, îl ajută ocazional pe Titus, originalul său vecin, la redactarea unor cărți de dezvoltare personală. Într-o dimineață de iunie, primește din Japonia o vedere enigmatică pe care scrie doar: Wabi-Sabi. La îndemnul lui Titus, după ce Gabriela îi anunță sfârșitul legăturii lor, Samuel pleacă într-o călătorie la Kyoto, sperând să dezlege misterul. Un roman incitant despre frumusețea fragilității. - TimeOut Barcelona Traducere și note de Tudora Sandru-Mehedinți Fragment din volumul "Wabi-Sabi" de Francesc Miralles": "Primul meu gând văzând-o pe Mizuki a fost că întruchipează frumusețea absolută. Nu avea o rochie vaporoasă și nici nu se machiase ca o gheișă modernă. Purta încălțăminte sport și jeanși cu un tricou alb cu mânecă lungă, și își strânsese părul negru într-o simplă coadă. Însă toată făptura ei emană senzualitate și elegantă. Datorită staturii destul de înalte și formei fetei, puțin ovală, am ghicit că nepoata lui Okamura era fiica unui nord-american și a unei japoneze. Predominau trăsăturile orientale, dar privirea îndrăzneață era cea a unei fete de pe Coasta de Vest, obișnuită să nu-și plece capul. Pentru o clipă, am uitat de vedere ca să-i fac o ușoară plecăciune nou-venitei, care a încălcat protocolul oferindu-mi mâna pentru a i-o strânge. Era un gest intermediar între salutul tradițional japonez și cele două sărutări pe care ni le-am fi dat în sudul Europei. După ce mi-am revenit din impactul provocat de apariția aceea, privirea mi s-a îndreptat iar spre vedere. Înțelegând cum se întâmplase am avut chef să-l strâng de gât pe Titus. Mi-l puteam imagina imprimând mai întâi vederile și apoi editând în Photoshop adresa aceea fără nici un sens. Ba chiar imprimase și confecționase două timbre cu ștampila cu tot. Umilit, am priceput dintr-odată de ce n-am fost luat în seamă nici de taximetrist și nici de altcineva, când am arătat reversul vederii. Mizuki m-a smuls din furia aceea comandând sake rece pentru toți trei. Pe când umplea un păhărel de ceramică, i-am explicat tipografului, poticnindu-mă, că fusesem victima unei glume care mă adusese aici, la 10000 de kilometri de casă. M-a întrebat cu mare interes despre redactorul care se iscălea Francis Amâlfi, respectiv, acum, Gottfried Kerstin. Sub privirea atentă a nepoatei, i-am explicat în ce constă activitatea lui și că începuse o carte despre Wabi-Sabi, la care spera să colaborez. — A fost o manieră foarte poetică de a te îndemna să faci călătoria, a intervenit Mizuki. Trebuie să-i fi fost greu să imprime vederile astea în așa fel încât să pară că vin din Japonia. — Vrea să scrie o carte de succes despre Wabi-Sabi, doar de asta-i vorba. Cum el e tare slăbit, nu putea face o astfel de călătorie și m-a îmbrobodit pe mine s-o fac. M-am căit imediat că am spus așa ceva. Bătrânul Titus se ocupase de mine când aveam mai multă nevoie.”
