Mi-a plăcut seria Clementina, despre o fetiță veselă și amuzantă, cu nume de fruct, care îl poreclește pe fratele ei cu tot felul de nume de legume, ca să fie chit, și care își botează animalele cu nume de produse de prin baie sau efecte ale produselor respective (pisica ei se numește Hidratant).
Îmi place cum scrie Sara Pennypacker, cartea „Pax” mi se pare una dintre cele mai profunde cărți pentru copii pe care le-am citit până acum. Când am aflat că a apărut și volumul IV din Clementina, l-am comandat fără să citesc măcar despre ce este vorba. Când l-am primit, mi-a plăcut subiectul, așa cum apare prezentat pe spatele cărții:
„Clementina e aleasă cea mai dragă colegă a săptămânii. Asta înseamnă că va fi șefa rândului, va aduna banii pentru lapte și va hrăni peștii. Ba mai mult: va avea o broșură specială, în care toți colegii de clasă vor scrie lucruri frumoase despre ea. Margaret, cea mai bună prietenă a Clementinei, o învață cum să le demonstreze celorlalți ce colegă bună e, dar toate ideile ei sunt năstrușnice.
Clementina vrea neapărat să aibă o broșură frumoasă, chiar mai frumoasă decât a fost a lui Margaret. Încet, dar sigur, ceea ce promitea să fie cea mai bună săptămână din viața ei se transformă într-un coșmar. A fi o prietenă devotată e mult mai greu decât credea Clementina.”
Se anunța a fi o carte amuzantă, ca și celelalte trei, dar și cu teme de dezbătut în familie: este bine să ascultăm sfaturile date de alte persoane? Ce „alte persoane” sunt, mai degrabă, în măsură să ne dea sfaturi? Este necesar să încercăm „să demonstrăm” ce colegă (sau orice altceva) simpatică (sau oricum altfel) suntem? Este necesar să facem gesturi frumoase pentru cei dragi, să le spunem cuvinte frumoase? Ele trebuie să fie sincere sau important este să fie? Etc.
În prima parte a cărții, subiectul a fost într-adevăr cel prezentat pe coperta cărții: fiecare elev de clasa a treia din școala Clementinei are o săptămână în care este responsabil cu udatul buretelui, dă tonul la interpretarea jurământului de credință și face alte chestiuni administrative. În cadrul aceleași acțiuni, elevul respectiv povestește colegilor despre sine, își face o scurtă prezentare (din ce membri este compusă familia sa, ce îi place să facă, la ce se pricepe), iar la finalul săptămânii colegii vor scrie într-o broșură (cum generațiile noastre completau în oracole) diverse lucruri (preferabil amabile) despre elevul în cauză.
Mai mult sau mai puțin influențată de prietena sa, Margaret, Clementina începe să își complimenteze colegii cu tot de felul de complimente puțin spus neobișnuite și să le deseneze cu marker „tatuaje” pe mâini și pe picioare. Ideile ei despre cum să îi facă pe colegi să scrie lucruri frumoase în broșură nu se opresc aici.
Apoi, deodată, cartea devine un fel de poveste de Holly Webb despre o pisică pierdută. Am citit atâtea cărți despre cățeluși, pisicuțe, iepurași și papagali pierduți încât fiecare rând a fost unul în plus pentru mine. Mai ales că nici nu fusesem avertizată din capul locului. Povestea cu pierderea pisicii a ținut cam jumătate din carte. Pentru cine iubește suspansul (și nu a citit seria cu animăluțe pierdute a lui Holly Webb, care epuizează absolut toate variantele posibile de pierdere și găsire), nu voi dezvălui cum, când și dacă pisicul va fi regăsit.
La un moment dat cartea revine la acțiunea „colega cea mai dragă”, fără să tragă, după părerea mea, concluziile necesare despre până unde putem merge pentru a-i convinge pe ceilalți să ne placă sau despre cum trebuie să ne folosim discernământul atunci când ascultăm un sfat.
Alte recenzii de la Sara Pennypacker:
