Înainte de a citi curiozitățile despre Oana Orlea...
👉 Vezi toată lista de cărți scrise de Oana Orlea și descoperă ce nu ai citit încă.

Sau Ioana Orlea sau mai corect Maria-Ioana Cantacuzino, un nume care a transformat o adolescentă de 16 ani într-un “dușman al poporului“ fiind acuzata de ‘’organizație subversiva contrarevoluționară”. A fost arestată și condamnată administrativ pentru patru ani.

Numele pe care îl purtam a atârnat mult în detenția mea, spune Oana Orlea.

Maria Ioana Cantacuzino ( Oană Orlea) s-a născut la 21 aprilie 1936 la Bucureşti.

Ca să înțelegem contextul și ce însemna numele Cantacuzino la acea vreme, trebuie să spun câteva fraze despre familia ei:

Nababul – Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, străbunicul scriitoarei, era descendent direct al domnitorului Tarii Romanești Constantin Brâncoveanu și a fost  ministru în mai multe guverne ale României și de doua ori prim ministru. Deținea o avere imensa.

Mihai Cantacuzino – Ministru de Justiţie şi primar al Bucureştiului și Maruca Cantacuzino erau bunicii Oanei Orlea.  După moartea lui Mihai Cantacuzino în 1928, Maruca Cantacuzino –  bunica Oanei Orlea – se recăsătorește in 1939 cu compozitorul George Enescu.

Tatăl scriitoarei – Constantin Cantacuzino – aviator militar de elită în al Doilea Război Mondial a părăsit cu greu România în 1947. Divorțase de mama scriitoarei când Oana Orlea avea patru ani.

Dar pană la patru ani Oana a fost parte a familiei Cantacuzino, cu faimoasele recepții-concert date de soții Enescu, la vila Luminiș: Eram îmbracată cu o rochița albastră cu pliuri și aveam o fundă mare în cap… Mă plictiseam! Mă cărau la toate concertele și mă plictiseam de moarte.

După război familia ei din partea tatălui a plecat din țara și tânara adolescentă Maria-Ioana Cantacuzino a rămas în România împreună cu mama sa – Anca Diamandi. Ca urmare, în anii ‘50,  arestarea tinerei Maria-Ioana Cantacuzino era cumva “obligatorie” pentru regim, era inevitabila. Și Oana îi ajută și ea puțin, mânată de dorința de a fi o eroină recunoscută a vremurilor.

Cred că familia mea era regalistă – n-am o imagine prea clară despre ce gândeau ei, ca să nu zic despre ideologia lor. Dar cine nu era regalist atunci? În fond, puține țări au trecut, ca România, de la regalitate direct la comunism. Șocul era brutal. Cât despre mine, un copil care se ridica sub noul regim, cântam  împreună cu colegele mele de şcoală Traiasca regele doar pentru că era interzis şi la vârsta aceea tot ce este interzis este interesant.

Prinsă între doua lumi, cea predată la școală și cea de acasă : pe de o parte, ni se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei, Oana dorește să fie eroina, să fugă în munți la partizani.

După ce ne-am dat seama că nimeni nu vrea să ne spună unde sunt partizanii, ne-am apucat de ce era mai simplu: să scriem manifeste – pe care le împărțeau în cutiile poștale ale vecinilor. Aveam în cap două scenarii posibile. În primul mă vedeam fluturând un steag românesc și strigând VictorieÎn al doilea, cu bărbia ridicată sfidător și cu bluza ruptă strigam Trăiască România  în fata unui pluton de execuție. Doar că băiatul cu care era prietenă i-a denunțat la autoritați.

În anii 50 securitatea nu alerga pe străzi în uniforme de tot felul şi nu ne bătea în fața camerei de luat vederi. Dar nu exista zi să nu dispară cineva. Luat de pe stradă: o maşină se oprea lângă tine, nişte malaci iți săreau în spinare şi la revedere! Pentru mai multe luni, mai mulți ani sau pentru totdeauna.

Ca urmare a denunțului un securist a interogat-o, după câteva luni a fost chemată la Rahova, a început ancheta și acolo a rămas pentru primele doua luni de detenție. Era anul 1952. Din acel moment a fost plimbată 3 ani prin pușcării: Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Târgşor, Mislea, Ploiești, din nou Jilava, Rahova, Malmaison, carceră, greva foamei și o tentativă de sinucidere.

Într-o zi am auzit zgomotul zăvorului, fiecare a ascuns ce avea de ascuns (un ac din coadă de perie de dinţi, o jurubită cu fire trase din cearşaf, o figurină modelată din pâine şi săpun), gardianca a intrat, şi, de data aceasta, era pentru mine :

«Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă !>> Fraza asta am auzit-o de zeci de ori, spusă pe toate tonurile: neutru, nerăbdător, dispreţuitor. Alte dăţi lătrată şi întărită cu un pumn în coaste.

În anul 1990 Mariana Marin, autoare de poezie,  realizează un interviu document pentru a urmări un itinerar autobiografic: prima periodă neagră din anii stalinismului, anii de detenție ai Ioanei Cantacuzino. De fapt primul capitol al cărții se numește : INDICATOR: DRUMUL CELOR 12 PUŞCĂRII.

Socotind că m-am foit prin țară, de la o puşcărie la alta, de treisprezece ori în – foarte exact – doi ani şi unsprezece luni şi înmulțind cu numărul de două milioane al deținuților care au trecut prin puşcăriile din anii 1947-1965, plus cei din 1965 şi până astăzi, se pot imagina miliarde de trasee ale disperării. Un păienjeniş de durere care înfășoară țara, împiedicând-o să respire ca o țară liberă.

Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă ! este o carte dură, reala, așa de reală încât, fară să îmi dau seama, de cateva ori mi-am permis să scriu Oana, ca și când aș fi cunoscut-o personal pe adolescenta de 16 ani. Am făcut asta nu din lipsă de respect ci pentru că impresia a fost foarte puternică.

Cred că este o carte pe care toți tinerii de peste 16 ani ar trebui să o citească. Și toți adulții, mai ales cei care au trăit în comunism, ca să intelegem mai ușor cum am ajuns acolo, cum erau acele vremuri care ne-au dus acolo.

Povestea este sinceră, crudă, detaliată, dureroasă. Latrina este des invocată, era elementul esențial în fiecare închisoare prin care trecea, era umilința supremă la care erau supuși deținuții.  La Mislea a fost închisă la carceră: Dimineața a venit locotenentul Georgescu, m-a anunțat că sunt pedepsită cu trei luni de carceră şi a pus-o pe gardiancă să scoată salteaua din celulă. Se îngroşa gluma. Pe ciment direct nu puteam dormi, era prea frig. Am dormit aşezată pe tinetă. Mă trezeam des şi făceam exerciții că să mă încălzesc. Într-o noapte, locotenentul Georgescu a venit în inspecție şi m-a surprins dormind aşezată pe tinetă. Mi-au luat tineta şi au înlocuit-o cu o cutie de conserve cu marginea tăiată zimțat. Îmi înghețau picioarele…..Mărşăluiam de zor: doi paşi în sus, doi paşi în jos. Aveam sentimentul că nu o să mai ies în veci din carceră. Am avut pentru prima oară gândul că voi muri în puşcărie. Foame, frig, intense amândouă.

Nu o să mai insist pe suferințele pricinuite de perioada de detenție, întâmplările sunt așa de detaliat explicate încât parcă ai în fața ochilor un film dureros, doar că faptele s-au petrecut în realitate, în viață unei adolescente de 16 ani. Una dintre gardianele de la Târgșor, domnişoara Cora, care era rea de gură, dar păcatul ei de bază era dijmuirea pachetelor când era de serviciu la vorbitor, a ajuns mai tărziu colega ei de celulă. Fusese arestată pentru că ducea contra cost mesaje familiilor deținuților. Nu am avut nicio clipă un sentiment de ură față de ea sau vreo dorință de răzbunare, spune scriitoarea. Copilul de 16 ani nu îi purta pică fostei ei gradience. De fapt Oana Orlea o să scrie mai tărziu  și o carte care o are ca personaj principal pe Cora, fata săracă din Transilvania care ajunge gardian la Canal .

Ne explică si motivele pentru care osemintele marelui artist George Enescu nu au fost repatriate niciodată, povestește despre faptul că George Enescu a insistat pe lângă autoritățile vremii, a condiționat întoarcerea în România de eliberarea ei din închisoare. Petru Groza îl tot invita pe George Enescu să se intoarcă pentru a primi onorurile noilor guvernanți. Pinx, cum îi spuneau apropiații, refuză să se întoarcă atâta timp cât nu voi fi eliberată.

Povestește despre felul în care comunicau deținuții prin bătăi în pereți, despre mesajele pe care le transmiteau cei care scăpau din închisoare pentru familiile rămase acasă, familii care nu știau nimic despre cei dragi, nu știau daca mai trăiesc, despre mama ei pe care nu vroia nimeni să o angajeze și pe care nu a văzut-o decât de doua ori în tot acest timp. Și se întrebă mereu: unde au dispărut cei care au participat la “dresura” aplicata populației în acei ani ?

După doi ani și unsprezece luni a fost eliberată : M-au lăsat la colţul străzii, cu valiza de trestie în braţe. Ofiţerul mi-a zâmbit duios şi mi-a urat noroc. Eram încălţată în bocanci fără şireturi. Lumea se uita la mine… Am intrat în curte. Locuiam într-un bloc vechi de două etaje. Am urcat scările că un automat. Mi-a deschis bunica şi m-a întrebat:«Pe cine căutaţi?» Şi gata… Mama nu era acasă. I-au telefonat la serviciu. A venit…

A urmat reînvățarea libertațiiÎn prima săptămână îmi venea să plâng de câte ori mâncam. Mâncare omenească.

La 18-19 ani, cu liceul neterminat, fară calificări, fară posibilitatea de a justifica cei trei ani lipsa din viață ei Oana, pentru a-și ajuta mama, a acceptat orice fel de munca. A fost sudor pe șantier, a gătit pentru persoane în vârstă, a fost secretara unui medic, croitoreasă, figurant la cinematografie, taxatoare la IRTA, șamponeză la coafor.

În 1960 este arestată a doua oara, fiind bănuită de Securitate că face parte din banda care a atacat furgonul Băncii Naționale și a furat 1,6 miloane lei. A fost anchetată și ținută doua luni la Miliția Capitalei.

A plecat prima dată din România în anul 1965. Dar s-a întors. De ce s-a intors ? Sigur că astazi este un lucru absolut ridicol să spui că-ți iubești țara. Acest sentiment a fost atat de tăvălit și uzat, încât a devenit penibil. Totuși, sentimentul acesta există. Poate că cineva o sa-i găsească o altă denumire, ca să putem vorbi despre asta fară sa ne jenam, spune Oana Orlea intr-un interviu acordat Mihaelei Frank.

A plecat definitiv în Franța în 1980.  A scris romane în Franța și în Romania:

  • Întalniri pe muchie de cuțit;
  • Un bărbat în rândul lumii;
  • Cerc de dragoste;
  • Pietre la țarm;
  • Calul de duminica;
  • Numele cu care strigi;
  • Țestoasa portocalie;
  • Competiţia;
  • Un Sosie en cavale;
  • Les Années volées – dans le Goulag roumain à seize ans;
  • Rencontres sur le fil du rasoir;
  • Le Pour­voye­ur;
  • Compiègne,
  • Enciclopedia exilului literar românesc;
  • Perimetrul zero, (varianta românească a volumului Un sosie en cavale);
  • Alexandra iubirilor

S-a întors în România în 1990 cu un convoi umanitar. Reîntoarcerea i-a lăsat un gust amar. Înainte de a ajunge la frontiera m-am dat jos din camion și am tras un plâns.

La 23 iulie 2014 a încetat din viaţă la Picardia în Franţa.

M-am  rezumat la această carte pentru că mi se pare relevantă pentru o viață de om, o perioadă de istorie care a schimbat milioane de vieti.

Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! este o carte care pe mine m-a impresionat profund, am aflat lucruri pe care nu le citisem nicaieri și cred cu tărie că ar trebui să facă parte din lectura obligatorie, dacă mai există așa ceva, a tinerilor din România de astazi.

Ca să ne cunoștem trecutul real. Și ca să nu uitam.

Vezi Top 100 cărți ale anului 2022