Născut la 2 ianuarie 1891 lângă Sibiu, Aron Cotruș a fost poet, publicist și ziarist, care a lucrat la ziare precum ”Românul” din Arad și ”Gazeta Transilvaniei” din Brașov, totodată colaborând cu reviste precum ”Gândirea” și ” Vremea”.

Îmbinând tradiționalismul și expreosionismul într-o nouă dimensiune a metalirismului, poetul Aron Cotruș transformă ecoul exodului într-un strigăt prin în sisifica povară a dorului.

Întreaga operă a poetului stă sub semnul rădăcinilor pe care niciodată nu și le reneagă, în ciuda exodului, nelăsându-se niciodată americanizat în totalitate.

Am înflorit întocmai ca un mar

Prins în avatarurile unui destin care nu a fost niciodată prietenos cu el, Aron Cotruș nu-și plânge soarta într-un mod tânguitor, individualist, ba dimpotrivă, se asociază în fiecare moment al existenței sale la o entitate bine determinată, anume la spațiul carpato-danubiano-pontic, căruia îi dăruiește, cu o nedisimulată generozitate, întregul avânt parnasiac al lăuntricelor sale zvârcoliri, creând veritabile diamante din sentimentele, simțirile și gândurile sale.

Geamurile sângerii

Ard case, suri, jirezi de fân si paie,
În groaznicul incendiului vezuviu.
Alearga flacarile ca un fluviu
Si-un biet popor de-avuturi îl despoaie.
Alearga flacarile-ngrozitor,
Alearga,
Peste câmpia rosie si larga…
Fug flacarile-ntruna, fara frâu,
Si ard hambare aurii de grâu,
Si-n pocnete, porumbu-n poduri arde.
Si limbi de foc se-ntind peste cladiri,
În zapusala grea, care omoara,
Si ca niste sinistri serpi de para,
Se-ncolacesc pe plopii albi, subtiri,
Si peste cele-nsângerate unde,
În salturi, ca niste pisici bizare,
S-arunca sprinten, cine stie unde,
Iar surile, schimbate-n stâlpi de jar,
În noaptea sângerie par
Schelete de-animale-ngrozitoare,
Din lumi unde nu-i pace, nici visare.

În sat, în case, prin ferestre sparte,
Prin geamurile rosii, de departe,
Se vad fapturi purtate brusc de spaima,
Cum vorbe nentelese, rupte-ngaima,
Cum usile le cata în zadar,
Cum paru-si smulg, cum plâng si tipa-amar,
Cum lesina si pe podele cad,
Ca-n fundul unui iad…
În râu parc-au cazut macabri sori,
Si apele murdare le-au aprins…
În râu parc-au cazut macabri sori
Si-acum plutesc pe apele murdare…

Pe apele aprinse si murdare.
Si focul creste-ntruna-n fata lor…
Cât vezi, întinsu-i rosu, schimbator ocean,
Pe care-alearga focul calator
Si-n care parc-armate crunt învinse
Ori turme mari de oi si capre-aprinse
Alearga-n spaima, fug din loc în loc,
Purtând cu ele baia lor de foc,
Prin fum si prin funingine opaca,
Pe unde cad si-n flacari se îneaca…

Si-mproasca tunurile asta-seara,
Cu flacari din plamânii lor de para…
Împroasca-ntruna, cu putere grea,
Din departari adânci de undeva…

Sinistru ard padurile batrâne
Si vânturile-n drumul lor nomad.
Aduc mirosuri grele, tari, de brad,
Aduc un suflu aspru, violent,
Si boale din bolnavul Orient…
Sinistru ard padurile batrâne
Si doar cenusa fi-vor ele mâne,
Pe-aicea când vor trece-n rosii pasi
Imensele armii de ucigasi…

Sinistru ard padurile batrâne
Iar brazii cu coroanele macabre,
Par uriase, rosii candelabre,
Cu mii si mii de brate arzatoare,
Ce ard la asta groaznica serbare,
La agonia unei lumi de fiare…

Si creste-ntruna rosa învalmaseala,
Mai groaznica, ca-n Roma, când ardea,
Iar colo-n codrii-acum, e noapte grea.
Sta, poate, ca Nerone, cineva,
Privind cu o privire infernala,
La asta monstruoasa-nvalmaseala…

Întruna creste-ngrozitoarea larma,
Iar tunurile groaznice s-aud,
Aproape-aproape, -ntruna mai aproape
Si larma vine de pe rosii ape,
Pornita din plamâna infernala,
A tunurilor grele ce s-aud,
Venind în marsul lor de sânge ud…

…T;arani îmbatrâniti fara de vreme,
Cu ochi ca niste placi de întuneric,
Alearga cu obrazul cadaveric…
Ei vin si trec cu fetele de ceara,
Zdrobiti de nedreptatea milenara…
Ei vin, si trec, îsi duc copiii lor,
Tot ce le lasa focu-ucigator…
Copiii tristi sunt tot ce le ramâne,
Copiii lor zdrentosi, dar dragalasi,
Ce-odat’ si-odat’, în vremile de mâne,
Vor fi, poate, asemeni ucigasi…

Si vântu-nalta-ntruna limbi de foc,
Iar flacarile ce se zbat spre cer
Par rosii munti ce nasc si-n urma pier,
Pentru-a renaste mai grozavi apoi…
Fug oamenii – o turma de strigoi –,
Treziti din somn de focu-ngrozitor
Si fugariti din paturile lor…
Si creste focul atâtat mereu,
Iar tunurile durduie din greu,
Lasând pe cele drumuri lacrimând,
Un biet popor, zdrentos, murdar, flamând…

Doar mortii-n urma lor de mai ramân
Si-ostenii unui împarat pagân,
Ce si-or cata – când vor sosi – culcuse
Aici, în muntii-acestia de cenuse…
De spaima va-ngheta atunci oricare
Si nebunia le-o patrunde-n oase,
Când si-or vedea fapturile scârboase,
În geamurile rosii, -ngrozitoare.

Incendiul asta groaznic se îmbata,
Cu flacari infernale se îmbata…
Nu vezi nimic pe strazile pustii…
Decât doar geamuri lucii, sângerii,
Si-n satul asta mândru, care moare,
Ele-s podoabe-atotstapânitoare…

În satul ars, straine, de-i veni,
Tu n-ai sa vezi nimic în calea ta
Decât doar geamuri lucii sângerii,
Stropite-ngrozitor de cineva…
Nici râde n-ai sa poti atunci, nici plânge,
Iar nebunia-n creieri si în sânge
Îti va trezi dorinte si viziuni…
Si rosii fi-vor ochii tai nebuni,
Când vor privi
Cum spectri fac satanice orgii,
În dosul celor geamuri sângerii.

Este păcat că un poet de talia lui Aron Cotruș, din care găsim anumite corespondențe și afinități la maestrul Octavian Goga, nu este prins în programa școlară a sistemului educațional, fiind doar un poet minor, asta după părerea unora, dezgropat doar de curioziatea unor împătimiți de literatură și poezie.

Aron Cotruș nu a fost, nu este și nici nu va fi vreodată un poet minor. Drept dovadă stau nemuritoarele sale creații, care se inoculează în sufletele cititorilor prin sinceritatea exprimării, prin bogăția rustică a exprimării în cuvinte care reușesc să evită popmpoasa redundanță a hienelor care caută cu orice preț să guste din pocalul gloriei eterne.

Prin toate acestea, Aron Cotruș și-a câștigat dreptul la neuitare. Citiți versurile lui și nu-l lăsați să moară, pentru că merită să fie prezent în sufletele voastre chiar și printr-o fărâmă de vers!