Am abandonat-o după 100 de pagini. E o carte excelentă, scriitura e foarte bună, doar că mă cutremura puternic. Am observat impactul ei asupra mea abia în momentul în care am ieșit în lume după o săptămână de citit și mi-am dat seama cât de paranoică am devenit. Imediat vă explic și de ce.
Un om oarecare orbește subit în timp ce își conduce mașina spre locul de muncă. Interesant este că orbirea lui e una luminoasă, albă, laptoasă, nicidecum una întunecată precum cea obișnuită. Și mai interesant este că e contagioasă și în scurt timp sute de oameni ajung să se contamineze cu flagelul misterios. Mintea mea a asociat imediat situația cu pandemia noastră și m-a întristat foarte tare să îmi dau seama că lumea lui Saramago din 1995 nu diferă prea mult de cea contemporană 30 de ani mai târziu.
Ce m-a cutremurat e atitudinea societății față de ei, guvernul și conducerea centrelor fiind adevărații orbi. Romanul nu are linii de dialog, iar personajele nu au nume. Cu ce ar ajuta printre orbi un nume?
Sunt convinsă că e un roman foarte, foarte bun, doar că probabil nici situația actuală în care ne aflăm toți, nici vârsta mea nu au fost favorabile. Voi reveni peste câțiva ani când poate voi fi și mai înțeleaptă și mai liniștită. Nu vreau să stric sensurile cărții la o vârstă când, cu siguranță, nu le pot percepe.
Nota pe care i-o dau e 10/10 pentru că mi se pare nedrept să scad puncte unei cărți nefinalizate. Atașez și trailerul filmului pentru cei care vor o recenzie mai scurtă și mai provocatoare a cărții.









