Viața e frumoasă (dar…)

Viața e frumoasă. Până și viața modernă. Poate că mai ales viața modernă. Suntem îmbuibați cu magie efemeră sub miliarde de forme. Luăm un dispozitiv și cu ajutorul lui putem să contactăm oameni care se află la cealaltă emisferă. Când alegem un pachet de vacanță, citim părerile altor persoane care au stat cu o săptămână în urmă la hotelul la care vrem rezervare. Vedem imagini din satelit cu fiecare stradă din Tumbuktu. Când suntem bolnavi, putem merge la medic să ni se prescrie antibiotice pentru boli care altădată ne-ar fi ucis. Putem merge la supermarket să ne cumpărăm fructul-dragonului din Vietnam și vin din Chile. Dacă un politician spune sau face ceva cu care nu suntem de acord, e mai ușor ca oricând să ne exprimăm dezaprobarea. Avem acces la mai multă informație, mai multe filme, mai multe cărți, mai mult orice decât oricând. În anii ’90, când sloganul Microsoft întreba Unde vrei să mergi astăzi?, aceasta era o întrebare retorică. În era digitală, răspunsul e peste tot. Anxietatea, ca să-l citez pe filosoful Søren Kierkegaard, ar Gânduri de pe o planetă nervoasă putea fi „amețeala libertății“, dar toată această libertate de a alege e o adevărată minune. Alegerile sunt infinite, însă viața are intervale de timp. Nu putem trăi orice viață. Nu putem vedea orice film, citi orice carte sau vizita fiecare colțișor de pe pământul ăsta frumos. În loc să ne blocăm în alegeri, trebuie să le revizuim pe cele în fața cărora suntem puși. Trebuie să aflăm ce e benefic pentru noi și să dăm la o parte restul. Nu avem nevoie de o altă lume. Toate lucrurile de care avem nevoie se află aici, dacă renunțăm să credem că avem nevoie de absolut tot.

Rechinii invizibili

Una dintre frustrările inerente anxietății este aceea că, de cele mai multe ori, e greu să găsești motivul care se ascunde în spatele ei. Poate că nu te afli în nicio primejdie, și totuși ești îngrozit. Totul e învăluit de un suspans intens, neurmat de acțiune. Ca-n filmul Fălci, dar fără rechin. Însă adesea există și rechini. Rechini invizibili, metaforici. Fiindcă până și atunci când simțim că ne îngrijorăm fără niciun motiv, motivele sunt acolo. „O să ai nevoie de o barcă mai mare“, a spus șeriful Brody chiar în filmul Fălci. Și poate că asta e și problema noastră. Nu rechinii metaforici sau bărcile metaforice. Poate că am fi mai bine adaptați la lumea înconjurătoare, dacă am ști unde se află rechinii și de ce avem nevoie ca să navigăm teferi și nevătămați pe apele vieții.

Prăbușirea

Uneori, mă simt ca și cum capul meu ar fi un computer cu prea multe ferestre deschise. Prea mult haos pe ecran. În mine se rotește un curcubeu digital, metaforic. Mă scoate din funcțiune. Și, dacă aș găsi o modalitate să închid câteva dintre ferestre, dacă aș putea să șterg o parte din haos, mi-ar fi bine. Dar ce fereastră să aleg? Toate îmi par esențiale. Cum pot să nu am mintea supraîncărcată, dacă lumea e supraîncărcată? Ne putem gândi la orice. Este, deci, firesc să ne gândim la tot câteodată. S-ar putea ca uneori să avem nevoie de curajul de a închide ecranul ca să putem funcționa din nou. Să ne deconectăm pentru a ne reconecta.

Lucruri care sunt mai rapide decât înainte

E-mailul. Mașinile. Atletismul olimpic. Știrile. Puterea de procesare. Fotografiile. Scenele din filme. Tranzacțiile financiare. Călătoriile. Creșterea populației globale. Defrișarea pădurii amazoniene. Navigarea pe internet. Progresul tehnologic. Relațiile. Evenimentele politice. Gândurile noastre.

O catastrofă 24/7

Îngrijorarea reprezintă o lume mică și plăcută, caracterizată de iluzia că ai putea să fii cu ochii-n patru. Și totuși, grijile pentru viitor – pentru următoarele zece minute, pentru următorii zece ani – sunt principalul obstacol care mă împiedică să trăiesc și să apreciez prezentul. Sunt un catastrofist. Nu îmi fac griji pur și simplu. Nu. Îngrijorarea mea are personalitate. Îngrijorarea mea e infinită. Anxietatea mea – chiar și când nu e „anxietate“ cu „A“ – e suficient de mare ca să cuprindă orice. Întotdeauna mi-a fost foarte ușor să mă gândesc la cele mai pesimiste scenarii și să insist asupra lor. Și așa am fost de când mă știu. De multe ori am mers la medic, convins că mă pândea o moarte iminentă, de la o boală cu care mă diagnosticasem pe Google. Când eram copil, dacă mama întârzia să mă ia de la școală, în doar câteva minute ajungeam să cred că probabil murise într-un accident de mașină îngrozitor. Asta nu s-a întâmplat niciodată, ceea ce nu excludea însă posibilitatea că s-ar putea întâmpla. Fiecare clipă în care mama nu era acolo era o clipă în care ar fi putut înceta o dată pentru totdeauna să mai fie acolo.

Imaginea catastrofei în detaliu, a metalului deformat și a spray-ului bleu al sticlei lucind pe asfalt îmi ocupa mintea mult mai mult decât ideea rațională că o asemenea catastrofă era destul de improbabilă. Dacă Andrea nu răspunde la telefon, nu pot să nu fac un scenariu în care a căzut pe scări ori a luat foc. Îmi fac griji că aș putea supăra pe cineva fără să vreau. Îmi fac griji că nu-mi verific suficient de des confidențialitatea datelor. Îmi fac griji pentru oamenii aflați în închisoare din cauza unor fapte pe care nu le-au săvârșit. Îmi fac griji pentru abuzurile împotriva drepturilor omului. Îmi fac griji pentru prejudecăți, politică, poluare și pentru lumea în care cresc copiii mei și urmașii lor, lume pe care noi le-o lăsăm moștenire. Îmi fac griji pentru toate speciile pe cale de dispariție din cauza omului.

 Îmi fac griji pentru emisiile de carbon pe care le-am produs. Îmi fac griji pentru toată suferința din lume pe care n-o pot opri. Îmi fac griji pentru cât de închis sunt în mine însumi, lucru care mă face să mă retrag și mai tare. Cu mulți ani înainte să fac sex pe bune, îmi imaginam cu ușurință că am SIDA, – într-atât erau de puternice campaniile de conștientizare derulate de guvernul britanic în anii 1980. Dacă mănânc ceva cu gust ciudat, imediat îmi trece prin minte că voi fi internat cu toxiinfecție alimentară, chiar dacă am avut așa ceva o singură dată. Mi-e imposibil să mă aflu într-un aeroport și să nu fiu – și, prin urmare, să mă și comport – suspicios. Orice mică umflătură, aftă ori aluniță reprezintă un potențial cancer. Orice lapsus e un Alzheimer timpuriu. Și așa mai departe. Și toate se întâmplă când sunt relativ bine. Când sunt bolnav, capacitatea mea de a transforma tot într-o catastrofă capătă dimensiuni inimaginabile.

De fapt, acum, că mă gândesc, iată caracteristica principală a anxietății mele: îmi imaginez încontinuu că lucrurile s-ar putea înrăutăți mult mai mult. Și abia recent mi-am dat seama cât de mult contribuie lumea în care trăim la chestia asta. Că starea noastră psihică – fie că suntem bolnavi sau doar stresați – este, până la un punct, o consecință a societății. Și viceversa. Îmi doresc să înțeleg ce anume din planeta asta agitată reușește să pătrundă. E o diferență ca de la cer la pământ între a te simți puțin stresat și a fi bolnav în adevăratul sens al cuvântului, dar, ca în cazul foamei și al foametei, cele două se aseamănă prin faptul că ceea ce este rău într-un caz (lipsa de hrană) este rău și în celălalt. Așadar, când sunt bine – dar stresat –, lucrurile care mă fac să mă simt puțin rău sunt adesea lucrurile care mă fac să mă simt mult mai rău când sunt bolnav. Ce înveți când ești bolnav te poate ajuta și când nu ești. Suferința e mama învățăturii.

Cinci motive să fii fericit că ești o ființă umană, nu un robot conștient

  1. William Shakespeare nu a fost robot. Emily Dickinson nu a fost robot. Și nici Aristotel. Sau Euclid. Sau Picasso. Sau Mary Shelley (cu toate că ea a scris despre roboți). Nimeni dintre cei pe care i-ai iubit n-a fost robot. Ființele umane sunt ceva extraordinar pentru alte ființe umane. Iar noi suntem ființe umane.
  2. Ființele umane sunt misterioase. Nu știm cine suntem cu adevărat. Trebuie să ne deslușim propriul sens. Un robot e făcut cu anumite scopuri. Noi suntem aici de mii de generații și încă suntem în căutare de răspunsuri. Misterul e chinuitor.
  3. Strămoșii tăi nu atât de îndepărtați scriau poezii, erau viteji în războaie, se îndrăgosteau, dansau și priveau cu jind apusurile. Viitorii strămoși ai unui robot vor fi o casierie automată și un aspirator defect.
  4. Lista asta are, de fapt, doar patru puncte. Numai ca să-i inducă în eroare pe roboți. Și totuși, am întrebat niște prieteni virtuali ce îi face pe oameni superiori roboților, iar ei au răspuns tot felul de chestii: „autoironia“, „iubirea“, „pielea catifelată și orgasmele“, „curiozitatea“, „empatia“. Și poate că, într-o bună zi, un robot va dobândi toate aceste lucruri, însă în momentul de față, ele ne reamintesc cât suntem de speciali.