Fragment în avanpremieră: “Păcatul originar” de Anthony Quinn

Autobiografia lui Anthony Quinn, “Păcatul originar”, care apare la editura Nemira în colecția Yorick de arte ale spectacolului, este relatarea foarte personală și pasionantă a vieții neuitatului actor din spatele lui Zorba Grecul: povestea unui bărbat care acceptă cu greutate dragostea necondiționată (și acesta este păcatul originar) și care rămâne marcat de pierderea fiului său la o vârstă fragedă.

Anthony Quinn (1915-2001) a fost unul dintre actorii de film marcanți ai secolului XX și cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood. De origine maxicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinții și în anii 1930 a devenit interesat de actorie, primul său rol în fiind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulțime de roluri, alături de creatori consacrați, devenind un adevărat star în special după realizarea filmului Viva Zapata!, în regia lui Elia Kazan, creație pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar. Un an mai târziu, iubitorii de film îl vedeau în La Strada, celebrul film al lui Federico Fellini. Printre celelalte creații semnificative de care este legat numele său se numără Lawrence of Arabia, Lost of Life, Lion of the Desert. Destinul îi va aduce, în decursul deceniilor, multe premii și distincții. În 1964, când a interpretat rolul Zorba Grecul din filmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămână asociat pentru totdeauna, a primit încă o nominalizare la Oscar. Pe Walk of Fame de la Hollywood și-a primit, așa cum se cuvenea, o stea.

Prietenii de la Nemira ne-au făcut o surpriză și ne-au trimis pentru lecturare în avanpremieră un fragment din Autobiografia lui Anthony Quinn, pe care vă invităm cu caldură să o cumpărați imediat ce apare în librării.

************************************************************************************************************

Pe vasul cu care traversam Atlanticul, să mergem să facem un film, am mâncat niște pește stricat și am făcut o alergie îngrozitoare. Mi s-a umflat fața și eram de nerecunoscut. La început, toată lumea a crezut că e ceva trecător, dar când am ajuns în Le Havre deja se înrăutățise. I-am avertizat pe producători că s-ar putea să nu fiu capabil să încep filmările când era programat. Au venit să mă vadă pe vapor, ca să fie siguri că nu era o scuză ca să renunț la înțelegere. Au fost îngroziți de cum arătam și au fost nevoiți să mă treacă granița pe furiș, ocolind autoritățile. Arătam de parcă aș fi avut o boală contagioasă.

Când am ajuns la Paris, m-au instalat într-un apartament de la mansardă al unuia dintre cele mai luxoase hoteluri. A doua zi au început să mă ducă pe la toți specialiștii în dermatologie din Europa ca să pună un diagnostic. Mergeam de la un cabinet la altul. Au încercat tot felul de teste și de tratamente, tratamente cu raze X, care să-mi dezumfle și să-mi netezească pielea, dar degeaba.

Eu stăteam în mansarda mea, cu o mască de mătase pe față. Nu voiam să mă văd cu nimeni. Eram complet izolat, în afară de telefoanele de la producători, care chemaseră un alt specialist. Noaptea luam liftul de serviciu și mă strecuram afară pe intrarea din spate. Filmul era cu Gina Lollobrigida, care nu a fost de acord ca producătorii să dea altcuiva rolul meu. Credea cu tărie că o să mă fac bine. Dar presiunea era mare și se apropia momentul când aveau să fie nevoiți să ia pe altcineva.

Am stat în mansarda aia săptămâni întregi, cu masca pe față. La început și eu am crezut că e ceva temporar. M-am bucurat de timpul liber citind și ascultând muzică. Mai târziu, nu mai puteam să citesc, iar muzica o ascultam din ce în ce mai rar. Stăteam pur și simplu și mă holbam la cerul parizian, convins că am o boală ciudată și incurabilă.

Atunci a apărut „băiatul“. Stătea cu mine în cameră zile întregi. Era foarte tăcut și-și pierduse zâmbetul batjocoritor. Nu vorbeam cu adevărat unul cu altul. Nu erau prea multe de spus. Aproape că mă bucuram de compania lui. Într-o zi, stăteam acolo în liniște de ore întregi, când i-am spus:

– Ei, puștiule, se pare că s-a terminat.

– Da, așa se pare, a zis el.

– Te bucuri, nu? l-am întrebat eu.

– Nu tocmai. Nu așa. N-am vrut să fii obligat.

– Ce vrei tu, puștiule? Ce naiba vrei? Ce pot să-ți mai dau eu ție?

– Nu vreau mai multe lucruri. E deja prea mult. Vreau doar să fie altfel, mi-a răspuns calm.

Dumnezeule, știam la ce se referă, dar nu voiam să mă gândesc la asta.

– Ce-o să faci dacă nu dispare infecția? m-a întrebat.

– Nu știu. Mă gândeam să stau undeva, pe o insulă. Poate să merg să locuiesc în India, cu alți paria. Până la urmă, nimeni nu spune că un pictor sau un scriitor sau chiar un architect trebuie să aibă neapărat piele de Palmolive.

Puștiul a râs. Chiar a râs. Era plăcut să-l văd fericit. Și am tot glumit așa despre ce-o să fac. Îi plăcea să viseze la tot felul de posibilități.

Vocea doctorului m-a adus cu picioarele pe pământ.

– Deci era bucuros la gândul că o să te aibă doar pentru el, nu? Adică n-a discutat despre posibilitatea de a-ți lua cu tine, în India, soția sau copiii, nu?

– Nu, ai dreptate. Tot spunea că așa vom fi doar noi doi. Peste câteva zile, am descoperit motivul psihologic de la baza bolii mele și m-am făcut bine.

– Pur și simplu?

– Producătorii au hotărât să mai facă o încercare. Au găsit un homeopat. Avea un cabinet dubios în Montmartre. Acolo erau mai multe cărți decât aparatură medicală. Specialistul s-a așezat la birou și a pus lângă el câteva cărți și o revistă.

– Așadar, domnule Quinn, ce problemă aveți?

Ce dracu’ credea că fac eu acolo, la el în cabinet? I-am arătat umflăturile de pe față. A ridicat din umeri, ca și cum asta nu era important.

– Vreau să spun, ce faceți aici, la Paris?

– Am venit să fac un film.

– Cum se cheamă?

– Cocoșatul de la Notre Dame, i-am răspuns.

Urăsc doctorii care se poartă ca niște fani ai filmelor.

– Păi, a râs el, acum, când arăta ca un monstru, știți cum vă simțiți, nu? Acum, că ați aflat, duceți-vă acasă, spălați-vă pe față cu apă Evian și frecați-vă puțin cu niște alcool camforat. În trei zile o să fiți bine.

Și a avut dreptate. În trei zile mi-a trecut. Dar atunci a fost ultima dată când l-am văzut pe „băiat“ zâmbind.

Doctorul era la fereastră. Era doar în cămașă și stătea cu spatele la mine.

– Dumnezeule, mi-a zis, n-am întâlnit niciodată o persoană atât de contradictorie. Tu iubești viața și în același timp o urăști, Tony. Crezi în viață și, totuși, te lași înconjurat de morți. Marii tăi tovarăși, marile tale provocări, toate aparțin trecutului. DeMille, John Barrymore, Carole Lombard, toți sunt morți. Tatăl tău e mort, bunica ta, Sylvia la fel. E ușor să te lupți cu ei, pentru că ei nu-ți pot răspunde. Stau în spatele tău și te împung, încercând să te forțeze să mergi mai departe, dar tu te agiți încoace și-ncolo. Singurul pe care nu l-ai anihilat cu adevărat e „băiatul“, pentru că știi că el te poate distruge oricând dorește. Totuși, l-ai păstrat prin preajmă, pentru că e singurul care are simțul direcției. Vrea să ajungă undeva. Dar nu-ți poate spune unde. Pentru că n-a fost niciodată acolo. Poate că locul nici nu există. Poate că e mai degrabă ceva ce mintea lui a inventat de zece ani. Dar dă-mi voie să te întreb, Tony, ai lăsa un copil să-ți conducă mașina? Ai avea încredere într-un pilot în vârstă de zece ani?

După acest baraj al doctorului, eram pregătit eu însumi cu un monolog, dar n-am fost suficient de rapid. S-a uitat la afurisitul ăla de ceas.

– O să mai vorbim despre „băiat“, mi-a zis.

De parcă n-aș fi știut…

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)

📚 CONCURS NOU:

PLINUL DE CĂRȚI!

Am dat drumul la un concurs inedit în care poți câștiga 7 super cărți 📖! Dă click pe butonul de mai jos pentru a te înscrie și pentru a descoperi cărțile! 👍

PARTICIPĂ LA CONCURS

POST A COMMENT.