Cu ochii la florile meșteșugit lucrate, Garen atinse trunchiul copacului și simți energia nomelor pătrunzându-i prin degete. Își retrase brațul și își întoarse palmele în sus. 

– Ce e? întrebă Caan, mirat de gestul ciudat.

Garen își privi podul palmei din care începeau să se înalțe forme străvezii de flori, copiindu-le pe cele prinse de crengi. Surâse și i le arătă prințului. Acesta le atinse cu un deget, iar plăsmuirile se tulburară, colorându-i pielea albă în nuanțe palide de roșu. O clipă, rămase nemișcat, urmărindu-le cum se ridicau spre dom, oglindindu-se în pereții de cristal, apoi, cu o mișcare nestăpânită, își suprapuse palma peste a lui Garen, făcându-le să dispară. Mediatorul se dădu un pas înapoi, de parcă florile strivite de prinț ar fi strigat spre el.

Caan nu observă nimic și râse, privind mulțumit în jur. Ce minune, flori adevărate de arbore, iar el le stinsese într-o clipită! Era ca și cum ar fi luat în stăpânire o parte din nomele la care nu avea acces. Își mișcă degetele ce păstrau încă din senzația avută când atinsese florile. Asta simțeau monitorii când gândeau sau rosteau nomele? Atinse brațul lui Garen și o parte din energie se adună, formând un mic curcubeu. Râse din nou, fără să ia în seamă expresia tânărului. 

– Ce frumos! exclamă, iar doamnele de onoare aplaudară.

Garen își plecă privirea, pentru că murmurul mediatorilor prezenți îi arătau disprețul acestora. Cu toate că încerca să se antreneze și să le câștige respectul, nu păreau să-l considere mai mult decât măscăriciul prințului. 

Retrage-te imediat! îi porunci preparatorul-tutore folosind limbajul nomelor.

Emanațiile întunecate îl înconjurară încărcate de nemulțumirea acestuia. Era prima dată când i se adresa direct, dar nu putea considera asta un semn de acceptare. O secvență de incantație îl lovi și trebui să strângă din dinți ca să nu se trădeze. Totuși, deveni palid, iar Caan observă acest lucru. 

– Ce este? 

Garen înghiți în sec, încercând să-i transmită preparatorului Hharet că i se supunea întrutotul, chiar dacă era un străin.

– Nimic, prințe, spuse încet. Este foarte frumos, într-adevăr!

Preparatorul Hharet, un bărbat înalt cu față întunecată și rece, se opri lângă ei, iar Caan se strâmbă, aruncând o privire nemulțumită suitei. Știa că avea un program de urmat, dar ar fi preferat să rămână acolo ca să se bucure de flori și de prezența lui Garen. Deși îi erau servitori, mediatorii inferiori și monitorii oficiali erau foarte zgârciți cu informațiile când venea vorba de nome, dar era sigur că tânărul i-ar fi spus și arătat mai multe dacă blestematul de Hharet l-ar fi lăsat în pace.

Dădu morocănos din cap spre acesta, apoi se întoarse din nou către Garen și i se adresă cu căldură.

–  Am treabă acum, dar vreau să-mi mai arăți și alte lucruri. 

Mediatorul se înclină, apăsat de disprețul celorlalți. 

Mâncător de oameni! 

Insulta îl lovi cu atât mai mult cu cât nu știa de unde venea. Cine era el, dacă nu un nimeni, adunat de prinț de pe drumuri! Caan mai adusese și pe alții ca el, doar că nu rezistaseră prea mult. Unul dintre mediatorii inferiori îi sugerase la un moment dat să iasă în afara zidurilor orașului și să vadă dacă mai găsea rămășițele unora dintre ei. Hharet nu-i dădea prea multe zile până când prințul avea să se plictisească și să-l uite. Atunci urma să-i arate el ce se întâmpla cu intrușii. 

Caan se îndreptă spre palat, dar apoi se răzgândi brusc și se întoarse să mai arunce o ultimă privire copacilor, spre confuzia suitei și a gărzii. Se auziră exclamații, pentru că doamnele de onoare se ciocniră unele de altele, împiedicându-se în hainele largi. Garen, care se retrăsese spre zidurile de piatră, rămase pe loc. Era furios pe prinț, pe perceptor, dar și pe el însuși, pentru că nu era în stare să se impună. Când prințul ajunse din nou sub crengile copacilor, el era cel mai apropiat mediator. 

Caan se întinse și vru să culeagă una dintre florile cristaline în care pulsa un curcubeu de culori. Nu știa la ce avea s-o folosească, dar se gândise vag să o ducă în apartamentul lui. Copacul tresări o clipă, trunchiul lucios umflându-se de parcă o parte din seva lui ar fi ieșit din vasele interioare. Nu era ceva obișnuit, chiar și pentru un exemplar crescut în palat, în spațiul restrâns al unui vas. Fără să vrea, Garen făcu un pas spre el. Era ciudat cum crengile i se aplecau încet, iar rădăcinile aeriene i se mișcau în sus, atrase de silueta prințului. 

Vor să-l îmbrățișeze? se gândi, deși era atât de puțin probabil. Copacii și oamenii nu interacționau, neavând în nimic comun. Existau nome care puteau ascunde realitatea, dar erau greu de creat și rostit. Se concentră asupra unui punct la partea superioară a trunchiului, chiar de unde creșteau crengile. În interior pulsa ceva, ca o mică lacrimă de cristal întunecat. Putea să fie un ciob din structura exterioară, ajuns acolo nu se știe cum, dar Garen observă altceva. Se aplecă asupra punctului de întuneric. Nimeni nu-l vedea, ceilalți ofițeri vegheau intrările, iar tutorele Hharet aștepta nemulțumit ca prințul să-și termine plimbarea și să i se alăture în marea sală de consiliu. 

În locul unde energia pătrundea în copac, se deschidea gura unui vârtej negru, ce se rotea controlat și invizibil. Caan se apropie de copac, atras de o floare roșie, diferită de cele de cristal palid. Corola iradia nome ce-l arseră pe Garen când încercă să le cerceteze. Dincolo de ea, se deschidea însă un cerc negru, ce începu să se rotească atunci când prințul întinse mâna să culeagă floarea. 

Garen se mișcă rapid, trupul i se răsuci de mai multe ori, urmând forma pe care o lua incantația. Cuvinte apărură pe coaja copacului, litere aurii care se înnegriră și se transformară în fum. Îl apucă pe Caan de umeri, trăgându-l de lângă arbore, în momentul în care din vârful acestuia se desprinse o ceață ce întunecă brusc petalele de cristal. Arborele păru să se chircească, rădăcinile i se agitară să-i prindă, crengile se lăsară în jos, lipindu-se de trunchi, iar negura îl acoperi complet. Garen văzu agitația copacului prins în capcană, blocă incantația, apoi se aplecă peste Caan construind un scut de protecție. La început, prințul nu reacționă, uimit de violența cu care Garen îl împinsese, apoi se răsuci brusc, încercând să se elibereze.

– Sunteți atacat! strigă mediatorul.

Caan privi prin scutul pe care îl simțea doar vag, tremurând aproape de fața lui. Era palid. Dincolo de scut nu se mai vedea nimic, iar grădina era cufundată în întuneric. Se auzeau în schimb strigăte de femei, amestecate cu vocile mediatorilor. Părea să domnească panica. Prințul își răsuci capul spre Garen, iar ochii, care îi căutau privirea, erau mari și speriați. Garen îl strânse și mai tare lângă el. 

– Vă voi apăra, orice ar fi! spuse încet, pentru că toată nomele i se concentrau în menținerea scutului. 

Ceru ajutor mediatorilor din grădină, dar răspunsurile pe care le primi erau contradictorii și vagi.

  – Ce se întâmplă? șopti Caan.

Resimțea teama ca pe o stare de greață, de nesiguranță, cum fusese cea de dinainte de a fi numit prinț moștenitor. 

– Nu știu, prințe. Nu știu!

Caan se chirci și mai mult. Grădina era cufundată în beznă, iar zgomotele ce veneau din tenebre îl făcură să tresară. Privi spre fața palidă a lui Garen și văzu că închisese ochii. Poate se concentra, poate căuta căi de scăpare. Energia nomelor îi lucea pe piele, iar în acea întunecime se vedea ca un amestec de nuanțe strălucitoare. Așa arăta puterea mediatorilor? Mici scântei galbene îi coborâră pe frunte, iar o parte îi căzură lui Caan pe obraji. Nu îl arseră însă, ci doar îl atinseră, ușoare ca fulgii falși de mai devreme. 

Prințul se răsuci și își eliberă o mână. Cu toată forța de care era atât de mândru, îi era frică, pentru că nu mai fusese niciodată în pericol. Știa că erau oameni care îi doreau moartea, dar până atunci, asasinii fuseseră opriți înainte să ajungă la el. Acum ce îl amenința? Ceva se lovi de scutul susținut de magia lui Garen, iar adăpostul lor se cutremură. Caan își ascunse capul în brațe. Era laș, își dădea seama de asta, dar avea încredere că mediatorul îl va proteja. 

Până acum greșise de multe ori, se înșelase când își alesese favoriții, dar cu Garen era altfel. El chiar merita să stea în palat și să-l apere. Mai puțin șleahta de mediatori care ar fi trebuit să fie lângă el, dar care acum rătăceau prin beznă. Își retrase mâinile și îndrăzni să privească din nou în întuneric. Garen era tot cu ochii închiși, iar figura îi era concentrată. Până atunci nu îl mai văzuse încruntându-se. O să am grijă de tine, își promise. Dacă mă aperi acum, meriți asta!

O altă lovitură, iar scutul se cutremură. De fapt, afară se purta o luptă. Acum se vedeau alți mediatori și atacatorii lor fantomatici. Incantații, nome din nord, cele ale vechilor monitori. Cineva nu dorea să ajungă pe tron. Caan făcu o mișcare bruscă, gata să sară în picioare și să fugă spre intrarea în palat, unde întunericul nu mai era atât de dens. Era destulă lumină în dreptul porților cu motive vegetale, iar multe siluete se agitau în spațiul luminat. Să fi fost oamenii lui? Garen clătină din cap. Nu putea risca să distrugă adăpostul ca să meargă acolo.

– Așteptați!

Afară se stârnise un vânt puternic ce făcu sfera să tremure. Obiecte diverse zburară pe lângă ei, iar Caan recunoscu bucăți din vasele ornamentale, petale roșii, crengi și rădăcini într-un amestec ciudat. La un moment dat, bezna se mișcă, iar un trup se rostogoli prin ea la fel ca Garen mai devreme, când îl apărase de uraganul negru. Caan se încordă, gata de atac.

– Lăsați-mă pe mine!

Vocea tânărului îi pătrunse în minte, făcându-l să șovăie. Era prima dată când cineva îl dădea la o parte. Mediatorul se mișcă încet, trecând lângă el. Acum erau la aceeași înălțime, umăr la umăr, în spațiul protejat.

– Ce facem acum? întrebă Caan neliniștit. 

– Așteptăm, apoi când vă fac semn, fugiți spre palat. 

Vocea lui Garen răsună clară în timp ce mediatorul îi zâmbea, încurajându-l. Apoi se ridică brusc, menținând scutul și rostind alte nome, ce se rotiră din ce în ce mai repede, ca vârtejul din coroana arborelui. Silueta se opri lângă ei, iar Caan simți o schimbare și văzu mici fulgere descărcându-se în aer. Se răsuci spre mediator, dar acesta îi surâse din nou. Scânteile pe care le văzuse mai devreme pe fața lui i se împleteau acum în părul negru și îi urmau mișcările ca un nor de licurici. Exista multă siguranță în tot ceea ce făcea.

– Acum!

Caan sări în picioare și se repezi spre lumină. Alergă fără să privească în urmă, împins parcă de la spate de strigătul lui Garen. Când ajunse dincolo de ceață, întoarse capul și-l văzu pe mediator luptându-se cu o creatură ce părea umană. Împreună cu cei doi, întunericul părea să se miște, iar atmosfera fierbea pe măsură ce lumea se răsucea în mâinile tânărului. Avu impresia că aude nomele pe care mediatorul le îndrepta spre atacator. Cu toată confuzia domnind în jur, Garen părea netulburat. Caan șovăi între dorința de a se întoarce să-l ajute și teama de necunoscut. În cele din urmă, un îndemn al tutorelui Hharet îl împinse spre adăpost. Fu înconjurat de gardă și tras în siguranță în interiorul palatului. Pe când traversa coridoarele interioare, înghesuit în mijlocul grupului, se gândi la Garen și la lupta pe care o ducea. 

– Să aveți grijă de el! îi ordonă preparatorului Hharet, care încuviință grav înainte să dispară în grădină.