Există noapte și apoi există beznă, acel negru de nepătruns care înghite nesățios orice licăr de lumină. Sunt la fel de diferite precum teama și teroarea. Iar ceea ce simțea Arrista orbecăind prin întunericul catacombelor de sub templul Asarachaiului era groază. O teroare ce nu își avea originea în orătăniile și monstruozitățile colcăind prin tunelurile de piatră ale templului scufundat, ci într-o spaimă adânc înrădăcinată în pieptul ei precum un orak gigantic: dacă avea să moară acolo, avea să moară singură. Avea să moară departe de oamenii la care ținea de pe strada Măcelarului, de cei pe care îi îngrijea săptămână de săptămână în cetate și, cel mai înspăimântător, avea să moară departe de Cyvek. Iar gândul acesta semăna frică în trupul ei și îi acoperea spatele cu stropi reci de sudoare.

Gândurile alergară imposibil de stăvilit la noaptea petrecută cu Cyvek, în coliba ei îmbâcsită de mirosuri de mirodenii, înainte ca fiecare să pornească pe drumul său. Ea spre mlaștina Asarachaiului, iar el înapoi în munții Șirei. Amintirea dulce a sărutului lui atenuă teama și o înlocui cu un strop de speranță: năzuința că avea să-l vadă din nou, că avea să-l strângă din nou în brațe.

Vrăjitoarea rosti iar vraja și un nou de glob de flăcări își făcu apariția înaintea ei, îmbrăcând încăperea într-o lumină roșiatică, tremurândă. Arrista o luă din loc pe sub un alt portic, intrând într-un alt tunel.

− Unde altundeva ar putea fi ascunsă sabia lui Garrok? Unde? începu să Arrista să vorbească de una singură, dar vocea îi era la fel de tremurătoare ca flăcările globului de foc.

Totuși îi făcea bine să audă și altceva decât foșnetul umbrelor și cârâitul creaturilor ce încă păstrau distanța, speriate poate de vâlvătaia cu care își lumina calea.

− În cea mai adâncă gaură din lumea asta, în locul cel mai împuțit și mai înfiorător, păzită de sceadini și animalele lor spurcate. Și cine s-a găsit să dezgroape cea mai periculoasă sabie dintre cele șapte ale Cavalerilor lui Eor? Arrista. Proasta de Arrista. 

Proasta de Arrista. Arrista. Rista. Ta…

Cuvintele ei ricoșau din pereții de piatră ai tunelului, creând o zarvă la fel de mare ca o duzină de bețivi certăreți într-o tavernă înghesuită. Ecoul îi purta vorbele înainte prin bezna tulburată doar de licărul globului de foc, vestindu-le monștrilor ce sălășluiau acolo nederanjați de decenii venirea ei. Dacă acele creaturi aveau totuși puțină minte, știau să se ferească din calea ei. Dacă nu, aveau să se ardă.

− Oare neghiobul de Rian mi-a terminat de tăiat lemnele? continuă Arrista să vorbească în neștire înaintând în tunelul întunecat, cuvintele părăsindu-i buzele îmbrăcate în aburi. Ar fi trebuit, la cât timp am pierdut prin mormântul ăsta. Ar fi bine, că dacă nu, așa îi ard vreo două… Mi-e dator pentru leacu’ lu’ mumă-sa. Așa e când faci acte de caritate. Mereu se găsește cineva să te jupoaie. Mucos nerecunoscător…

Mucos. Cos. Cunoscător. Cător. Tor…

Arrista se opri în dreptul unei uși din lemn mucegăi. Cu puțin efort și un umăr înfipt bine, aceasta se deschise spre o cameră din piatră cu tavan jos și plină de vase de lut. Vrăjitoarea aruncă o privire în vasele mai mari, unde ar fi putut fi ascunsă o sabie, dar nu găsi decât pânze de păianjen și un cuib de șoareci albicioși. Ieși din încăpere și își continuă vorbăria și drumul prin catacombele nesfârșite.

− Ar fi fost prea simplu ca sabia să fie sprijinită după o ușă, nu?

Prea simplu. Simplu. Lu…

− Trebuie Arrista să caute ca neghioaba în fundul oalelor și în cotloane uitate de lume.

Uitate de lume. Lume. Me…

− De parcă cu o sabie poți opri o armată.

Sabie. Armată. Moarte.

− Poți să nu te bagi în discuția pe care o am cu mine însămi? zise Arrista oprindu-se brusc. 

Apoi, după câteva momente de tăcere, continuă:

− Am să iau tăcerea ta drept un da. Altfel, îți tai limba, ți-o prăjesc și te oblig să o mănânci. Asta după ce îți despic fața în două și îți fac o gură.

Vrăjitoarea așteptă alte câteva momente ascultând atentă ecoul, dar glasul neomenesc nu se mai auzi.

− Bun. Atâta timp cât mă lași în pace să-mi văd de treabă, te las și eu pe tine. Sau dacă știi unde e sabia și vrei să mă vezi plecată mai repede de aici, atunci poți vorbi.

− Sabia nu e aici, vorbi glasul aspru, solid ca pereții de piatră ce o înconjurau ca o criptă.

− Minți!

− Sabia nu este aici. Nu în tărâmul acesta. Dar te pot duce la ea.

Liath, rosti Arrista și flacăra magică se învolbură și crescu luminând culoarul și pe demonul slăbănog ce venea agale spre ea.

Tavuth, ce putea fi zămislit doar în tenebrele lumii de dincolo, era doar piele și os pe sub hainele sale de sidef. Aceeași față, fără ochi, fără nas sau gură, se ivi dintre umbre. Capul îi era acoperit de un coif din bucăți de craniu. Pe brațul drept purta un scut din oase, iar pe umeri avea două țepușe de culoarea leșiei de care avea acum agățată o pelerină purpurie precum cele purtate de paladinii din Sorial. La șold ținea o sabie lungă, fără teacă, cu lama albicioasă ca un os. Se pare că demonul dispăruse să își schimbe ținuta și să se înarmeze.

− Acum îmi spui cine ești?

− Portarul.

− Asarachaiului? Atunci de ce nu te-am întâlnit la intrare?

− Nu păzesc poarta dinspre lumea voastră, ci pe cea spre lumea cealaltă. Iar drumul tău te duce într-acolo.

− Nu mi-a venit încă ceasul, spuse Arrista fiecare mușchi încordat, pregătită să atace sau să se apere.

− Nu știi niciodată, zise demonul fără gură, cuvintele lui clare și reci ca apa unui izvor de munte. Dar știu sigur că sabia pe care o cauți se află dincolo de poarta pe care o păzesc eu.

− Pe tărâmul de dincolo?

− Exact.

− Și o să mă lași să intru?

− Nu doar că te las te să intri, dar te voi conduce până la locul unde se află vestita Sabie a celor o mie de suflete, sabia lui Garrok, cel dintâi și cel de pe urmă Cavaler al lui Eor.

− Faci asta din bunătatea inimii tale?

− Bineînțeles că nu, spuse creatura, iar mușchii feței i se răsuciră grețos în ceea ce putea fi doar un zâmbet.

− Nu mulțumesc. Nu fac înțelegeri cu demonii.

− Dar asta nu e o înțelegere. E un pact de sânge. Eu te las să intri pe tărâmul de dincolo, te duc la sabie, iar tu mă ajuți să ies din putregaiul acesta și să văd din nou lumina zilei.

− Ieșirea e în direcția din care am venit. Ce mai aștepți?

− Nu e atât de ușor pentru mine. Nu pot să ies pe unde am intrat. Nu din Asarachai.

− De ce te-aș ajuta să ieși din moment ce ai fost blestemat să rămâi aici? Ca mai apoi să bagi spaima în liani și să te hrănești cu copiii lor, să le ucizi fiicele și să le distrugi recoltele? Cum ziceam, nu mulțumesc.

− Eu sunt unul. Nu pot face prea multe, dar Cenușiii cu siguranță vor face mai mult rău decât aș putea eu. De unul singur.

Arrista își încleștă pumnii. Demonul avea dreptate. Prin comparație cu devastarea pe care armata ellianilor avea să o aducă în următoarele săptămâni, căci nu avea cum să le ia mai mult Cenușiilor să treacă munții Șirei, ce putea face un singur demon… fără chip?

− Deschizi poarta, îmi oferi protecție și mă duci până la sabie. Dacă mă reîntorc în lumea mea în siguranță, atunci te ajut să ieși de aici.

Era rândul demonului să păstreze câteva clipe de tăcere. Nemișcat părea un cadavru îndesat între oasele altui cadavru.

− Bine.

− Bine, repetă Arrista. Arătă-mi calea nobil demon al Asarachaiului.

− Doar după ce sigilăm târgul cu sânge, ți-am zis că e un pact de sânge.

− Și dacă nu vreau să fac un legământ de sânge?

− Atunci căutarea ta se termină aici, vrăjitoareo!

Fără să facă un pas, demonul apăru lângă Arrista, degetele lui osoase încleștate în jurul gâtului ei.

− Mă ucizi și îți ratezi șansa de a ieși de aici pentru încă vreo două secole. Când crezi că va mai intra cineva în mlaștina Asarachaiului, cineva suficient de nebun să și coboare în catacombele templului? zise Arrista gâtuită.

− Ai fi surprinsă, îi răspunse demonul fără gură și strânse mai puternic gâtul vrăjitoarei, lăsând-o fără aer.

− Biiii… Iiih… Biiineeeee, șuieră Arrista, iar demonul o eliberă. 

Arrista scoase cuțitul lung de vânătoare de la cingătoare și își făcu o crestătură în palmă. O linie roșie ce avea să lase o cicatrice. Demonul întinse mâna iar Arrista, fără milă, înfipse cuțitul în palma pământie. Însă, în loc de sânge, prin tăietură, bolborosi la suprafață o pastă vâscoasă, negricioasă, precum smoala pe care o foloseau uneori oamenii în satele de pe lângă vulcanii noroioși să-și acopere cocioabele cu ea.

Cei doi își lipiră palmele una de alta, iar demonul își încleștă degetele într-o prinsoare de fier.

− Ce faci? întrebă Arrista surprinsă, încercând să-și elibereze mâna.

− Mă asigur că nu fugi înainte ca pactul să fie sudat.

În clipa următoare, Arrista simți lichidul vâscos despicându-i pielea, lărgind tăietura ca să-și facă loc și să pătrundă în trupul ei. Palma îi ardea de durere, iar prin vene simțea că îi curge lavă. Ceva rău pătrunse în rană și nu avea să mai plece de acolo curând. Apoi, când crezu că totul se terminase, un val nou de chin îi străpunse mâna urcând până în spatele ochilor ei. Camera luminată doar de globul de foc explodă într-un roșu incandescent, iar o durere orbitoare o făcu pe vrăjitoare să se clatine pe picioare. Dacă nu ar fi ținut-o degetele încleștate ale demonului, cu siguranță ar fi căzut. Iar apoi beznă. Dar nu întuneric complet, ci cel dinainte, în care flacăra pâlpâia speriată.

Degetele osoase ale demonului se desprinseră de degetele ei, iar Arrista făcu trei pași în spate până când se lipi de peretele rece de piatră. Își simțea inima bătându-i în palma mâinii stângi. O ridică încet în fața ochilor, dar acolo unde trebuia să fi fost o tăietură însângerată nu era decât o cicatrice subțire.

− Ce mi-ai făcut? întrebă Arrista pentru prima dată cu adevărat înspăimântată de demonul dinaintea ei.

− Consideră toată treaba asta ca un gir. Felul meu de a mă asigura că te vei ține de învoială.

Arristei îi venea să urle de furie. Se lăsase amăgită de acest demon pentru a găsi o sabie care, indiferent cât de puternică era, indiferent câtă magie ținea ascunsă în ea, nu avea cum să le garanteze victoria împotriva Cenușiilor. Acum însă, avea să elibereze în lume un monstru ale cărui puteri nu le cunoștea pe deplin.

− Arată-mi drumul. Să terminăm odată treaba asta, zise vrăjitoarea printre dinți, abia stăpânindu-și mânia ce creștea în ea mai puternică decât frica.

− Pe aici, răspunse demonul cu același zâmbet odios pe chipul fără trăsături.

Arrista îl urmă adânc în bezna tunelului, spunându-și că măcar nu avea să moară acolo, singură. Demonul avea să se asigure că ea îl va scoate la suprafață, iar ca să poată face asta era aproape sigură că avea nevoie de ea în viață. Aproape.