Grădina cu fluturi de Dot Hutchison este, realmente, o poveste terifiantă. Din toate punctele de vedere. Te trezești, citind-o, că te afli într-un labirint din care crezi că nu mai ai scăpare. Ești înconjurat de atât de multe comportamente, stări, emoții, încât te întrebi dacă tu însuți mai poți suporta. Te simți neputincios în fața avalanșei de scene care compun acțiunea, dar și în fața detaliilor descriptive care nu te lasă să ai o altă imagine a poveștii.
Tot vor mai exista durere și traumă și răni care se vor deschide în cursul investigației și la tribunal. Încă mai sunt fete moarte care vor trebui plânse și fete vii care se vor lupta ani în șir să se adapteze la viața din afara Grădinii și unele poate că nu vor reuși. Dar, chiar și așa, tot se pune ca fiind o zi bună.
Povestea îmbracă forma unui interogatoriu realizat de agenții FBI. Inara sau Maya, așa cum era ea numită în Grădină, își amintește cu lux de amănunte terorile cărora atât ea, cât și celelalte prizoniere erau supuse pe perioada cât erau Fluturii Grădinarului.
Trebuie să înțelegeți, nu i-am dat numele de Grădinarul din teamă sau respect sau dintr-un sentiment pervers al proprietății. De fapt, nu i-am dat deloc numele ăla. Ca orice altceva din locul respectiv, s-a construit din pânza ignoranței noastre. Ce era necunoscut a primit o formă, iar ce nu a primit formă, a încetat până la urmă să mai conteze. E un fel de pragmatism, presupun. Oamenii calzi și iubitori care au nevoie disperată de a fi aprobați de ceilalți cad victime ale sindromului Stockholm, iar noi, restul, cădem pradă pragmatismului. Dat fiind că am văzut ambele cazuri la alții, eu merg mai degrabă pe pragmatism.
Grădina cu fluturi este o metaforă a fricii de a nu mai avea ceea ce iubim, este o metaforă pentru gândul de a conserva ceea ce îndrăgim, doar pentru a nu ne pierde propria identitate odată cu pierderea lucrurilor sau persoanelor care au contat pentru noi.
Alte recenzii de la Dot Hutchison:
