În literatura actuală, prinsă între matrițare și remodelare, lupta dintre carnal și senzorial a înclinat ușor balanța spre cel dintâi, devenind din ce în ce mai evidentă desacralizarea acuplării prin intermediul desecretizării limbajului, mai precis prin intermediul violenței lingvistice și al dorinței de a șoca cu orice preț.

Progresul în literatură și adaptarea la realismul unei epoci terifiant de materialistă, a adus în mod inevitabil laicizarea principiilor și demitizarea crezurilor unor generații.

Vechiul a devenit atât de vechi încât puțini își mai amintesc de el, ca și cum nu el ar fi fost promotorul multor lucruri din literatură.

Astfel, într-o continuă resuscitare a nihilismului , orice nouă apariție editorială încearcă, dincolo de spiritul inovator, să dărâme anumite tipologii literare de parcă principalul lor scop nu ar fi construcția și demolarea, înscriindu-se astfel în tendința unei societăți din ce în ce mai superficială, mecanizată de idealuri anodine.

Literatura nu mai vinde miracole, preferând ușurătatea truismelor care viețuiesc în firimituri de trăiri.

Unde sunt eroii din literatură? Nicăieri. Pur și simplu s-au ascuns prin purgatoriile uitării, zadarnic așteptând condeiul dispus să-i scoată la lumină.

Adeseori, încadrată în peisaje ostentative, literatura actuală vinde și cumpără idealuri pe care le schimbă mai des decât lenjeria intimă în miez de toridă vară. Această terifiantă inconsecvență a crezului literar, proliferată în povestiri, fac din realitate doar o cârjă folosită pe post de argument al deselor derapaje sinuoase și strangulatoare.

Din ce în ce mai des scriitorul alege ca loc al desfășurării povestirii sale cadrul urban care, după părerea lui, este cu mult mai atractiv, oferind nenumărate oportunități de jalonare între telenovelism și ostentativ.

Marea majoritate a scriitorilor contemporani aleg cadre exotice, de o frumusețe răpitoare, culese parcă dintr-o Cutie a Pandorei frumos șlefuită. Uneori scriitorii români aleg orașe străine, purtându-ne în descriptivismul șchiopătând al unei alambicate acțiuni, aproape pierzându-ne pe drumul gloduros dintre prolog și epilog într-un hulpav giratoriu în care sensul și non-sensul împletesc derutante încriptări.

Astfel, spiritul rural a cunoscut, odată cu modernismul și post-modernismul, o injustă umbrire, tras în depoul așteptării, într-o anticameră de care foarte puțini își mai amintesc.

Resuscitarea spațiului rural prin intermediul literaturii, chiar și în condițiile în care asistăm la continua urbanizare a ruralului, mi-se pare absolut necesară, ca o repansare a vechii răni.