Dacă englezii nu-l vor ucide vreodată pe Shakespeare, atunci noi de ce l-am ucid pe Eminescu? De ce am ascuns pe cel pe care altădată îl consideram ”sfinți între sfinți” sub mormanul continuei dezavuări în goana noastră spre nicăieri?
Poezia moare încet, precum un pacient aflat în moarte clinică, resuscitată de pasiunea ultimilor nostalgici care încă mai cred în frumosul estetizant și revigorant.
Unde este poezia bunului simț? Poezia dulce și caldă care odinioară cizela zeci de generații, poezia care mușca din zvâcnetul neliniștirilor care îndrăgostea și vindeca decepția, care desena din nimicuri îmbietoare îngeri analgezici. De acea poezie chiar îmi este dor. Un dor arcadian care adeseori îmi dăruie goluri de nostalgii boeme, zadarnic așteptând să redescopăr urmașii lui Blaga, Nichita Stănescu sau Tudor Arghezi. Zadarnic îmi spun că voi putea să aud din nou naționalismul lui Goga în pieptul junilor poeți, zadarnic îmi spun că într-o oarecare zi am să simt compasiunea pe care mi-a stârnit-o versificarea lui Labiș în versurile celor ce vor urma.
Versificarea robinetului sau a mașinii cumpărate în leasing, poetizarea excesiv robotizată care scuipă precum vagabondul din parc ce sparge bomboane agricole cu viteza unei mașinării, nu poate să-mi transmită vreodată un mesaj subliminal plin de adeziunea la un ideal răvășitor.
Îmi pare rău și chiar mă doare sufletul, dar este adevărat. Noi l-am ucis pe Eminescu!
