Dragi poeți, poeței și poetese, publicați sau încă aspiranți, mă adresez vouă în calitate de cititor și iubitor al artei versificației, ca un om care nu concepe să-și lase sufletul zugrăvit de verbiajul unor înșiruiri reci.
Asta este, n-am ce face! Sunt pretențios cu mine însumi. un soi de mofturos care chiar și atunci când își hrănește neliniștile cu iluzii, are pretenția ca acestea să fie frumos poleite într-o emoție cu care sufletul meu să poată coresponda într-un anumit fel.
” Poezia vindecă rănile create de rațiune” zice Novalis, sau ” poezia este oglinda care înfrumusețează tot ceea ce este deformat” zice Percy Shelley.
Deci, domnilor și doamnelor, poeți, poeței și poetese, dați-mi arderea, sfâșietoarea emoție, copleșitoarea combustie internă prin care să mă dezintegrez în mii de particule doar pentru a mă reîntrupa cu ajutorul versurilor domniilor voastre.
Da, oferiți-mi dependența sufocantă și insinuantă, mai șireată decât șarpele edenic care a reușit să ademenească femeia, dependența mai lacomă decât visele de sațietate ale unui biet cerșetor zdrențăros.
Dați-mi, rogu-vă, demonicele paradisuri și paradisiacele infernuri, ambele coagulate în nebunia unei împliniri supreme. Mințiți-mă frumos, melodios, cu mângâieri porționate aproape perfect și atât de duios încât totul să se transforme într-o necesară rugă a sufletului prin clipele de solitudine care cerșesc corespondența imaginară cu alte trăiri.
Vreau să simt ardoarea un care să mă răstignească cu o voluptoasă violență între minus și plus infinit, să simt cum întreaga zbatere a unui destin s-a scurs în tremurul unor versuri.
Asta-i pohta ce-o pohtesc eu, dragi poeți, poeței și poetese!