Fiica mea este pasionată de lupi, așa că avem o colecție destul de mare de cărți cu lupi pentru copii, figurine lupi, o cămașă cu un lup pictat, puzzle cu lupi și altele. Am văzut toate documentarele despre lupi de pe Netflix și desigur că nu putea să ne lipească din bibliotecă o carte cu titlul: „Întelepciunea lupilor. Cum gândesc, cum plănuiesc, cum au grijă unii de alții – lucruri uimitoare despre animalul care seamănă cel mai mult cu omul”.
Cartea este scrisă într-un stil simplu, fără înflorituri, mai ales că Elli H. Radinger a fost avocată înainte să își descopere pasiunea pentru natură, libertate și lupi. Cartea poate fi citită de copii sau unor copii, atâta vreme cât aceștia sunt familiarizați cu inerenta cruzime a naturii, în care animalele sunt fie pradă, fie prădători, și de multe ori și una, și alta.
Cartea este un fel de documentar în proză. Aș adăuga: un documentar alb negru. Nu neapărat pentru că cele mai multe poze din carte sunt alb-negru (sunt și câteva color), ci pentru că a fost ceva în această carte ce m-a făcut să mă simt nostalgică, să tânjesc după vremurile în care tehnologia era mai puțină, mai rudimentară, și nu ne acaparase încă cu totul. Azi poate părea ciudat să citești o carte despre lupi în loc să te uiți la un documentar plin de viată și de culoare, cu tot felul de cadre care par imposibile, în care nu trebuie să îți mai imaginezi nimic, doar privești cu gura căscată.
Totuși, cartea „Întelepciunea lupilor” reușește să ofere ceea ce reușesc și documentarele (imagini spectaculoase, personaje memorabile, informații pe care nu le cunoșteai), dar aduce și ceva în plus: în primul rând, imaginile sunt în mintea ta, nu pe un ecran; în al doilea rând, te învață ce este răbdarea, îți împrumută din răbdarea autoarei și a altor biologi care stau ore în șir și așteaptă să se întâmple ceva.
Ca lectură de relaxare, povești inspirate din realitate de citit copiilor, nu am nimic să îi reproșez. Ca document științific, au fost câteva lucruri care m-au nelămurit, cum ar fi unele pasaje în care autoarea atribuie sentimente și gesturi umane unor animale despre a căror emoții nu știm, până la urmă, mare lucru: cum ar fi că o lupoaică ce a plecat departe de haită după moartea unui membru a plecat de fapt pentru a-și trăi doliul; sau când un lup a îngropat un corb, autoarea trage concluzia că… și-a înmormântat un prieten. Dar cea mai stranie mi s-a părut presupunerea, fără nicio bază (sau cel puțin fără nicio referință) că femeile au avut un rol anume în domesticirea lupului: „o femeie trebuie să fi luat într-o zi un pui de lup și să-i fi dat sân”. Cartea are destule informații pe care autoarea le prezintă ca fiind adevăruri absolute, chiar dacă, de fapt, sunt presupunerile ei. De altfel, și concluzia din subtitlul cărții mi se pare o părere personală, pe care autoarea nu o argumentează cu adevărat, cum ar fi fost firesc, dată fiind concluzia surprinzătoare că omul se aseamănă mai mult cu lupul decât cu primatele, din care se trage.
Cartea atinge multe probleme sociale, precum modul în care oamenii fac rău naturii, animalelor, dar se referă și la faptul că oamenii își fac rău singuri; își tratează cu lipsă de respect bătrânii, sau nu le folosesc suficient înțelepciunea, sau sunt incapabili de a se bucura de joacă: „uneori mă intreb dacă mai știu copiii noștri cum să se joace împreună. Pe ecranul de Iphone sau ipad nu au loc acțiunile atât de importante pentru dezvoltarea copiilor. Și noi, adulții, cum stăm cu jocurile? Mai știm cum se face? Suntem așa obisnuiți cu viața cotidiană încât adesea nu mai avem timp să ne jucăm nici măcar în familie. Mereu pare să apară ceva mai important.”
În unele cazuri, autoarea ne propune să învățăm de la lupi; cum să ne jucăm, cum să ne trăim durerea, cum să apreciez femeile, bătrânii, copiii, cum să ne planificăm succesul, și, mai ales, cum să ne găsim drumul spre casă: „De la lupi am învățat un respect profund pentru propriile rădăcini și pentru conștiința că aparțin unui loc. Multă vreme am fost o străină în propria patrie (….) Abia odată cu vârsta conceptul de acasă a dobândit o semnificație și am înțeles cât de important este mediul social. După ce am văzut tot și am călătorit peste tot, mi-am dat seama că acasă înseamnă mai mult decât o localitate. Era locul unde trăiau familia, prietenii și vecinii mei (…). (…) avem o cultură foarte veche, socotim acest lucru ca de la sine înțeles și uităm că această cultură ne este întipărită în gene. Dacă acceptăm asta, vom simți o familiaritate profundă și o legătură cu patria noastră”.
Alte recenzii de la Elli H. Radinger:
