Alexandru Potcoavă s-a născut la Timișoara, în 1980 și este licențiat în Litere.  A publicat două volume de poezie – alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex, Ed. Marineasa, 2001 – pentru care a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara și Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, Casa de editură Max Blecher, 2016; două romane –  Pavel şi ai lui, Ed. Brumar, 2005 și Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!, Ed. Tracus Arte, 2011; precum și o carte de proză scurtă – Ce a văzut Parisul, Ed. Herg Benet, 2012. Textele sale au fost incluse în mai multe antologii și reviste din România, Ungaria, Serbia, Croația, Italia și Israel. A susținut lecturi la Bucureşti, Cluj, Iași, Brașov, Oradea, Arad, Chișinău, Kikinda, Belgrad, Paris.

Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Alexandru Potcoavă – Răspunsul meu pe scurt ar fi: vă invit să ne cunoaștem cu proxima ocazie, când voi avea o lansare în orașul vostru sau pe aproape. Mai pe larg, pot spune că sunt un tip empatic, prietenos, cu care te poți întinde la o poveste și după lansare. Și nu îmi e greu să mă urc într-un microbuz, tren sau avion și să ajung acolo unde cineva mă cheamă la o lectură. Chit că în public sunt câteva persoane sau câteva zeci. Am fost la Iași, dar pot veni și până la Suceava. La Timișoara, dar m-am dus și la Oravița. Ș.a.m.d. Oricât de d. Până la urmă, dincolo de plăcerea de a sta lipit de scaun ore întregi atunci când (încerc să) scriu, literatura înseamnă un pretext și o bună ocazie de a călători și a cunoaște oameni. Pe acele persoane care, așa cum spui, nu au avut ocazia să mă cunoască și nici eu n-aș avea-o altfel. Din asta, mă simt foarte câștigat ca om, în primul rând, și mai apoi ca scriitor.

E.I. Când ți-ai dat seama că vrei să fii scriitor?

A.P. – La începuturi. Asta-i ca mersul pe bicicletă. În prima fază, ți se pare ceva grozav, de neînchipuit și ți-ai dori să dai și tu din pedale ca, bunăoară, Eminescu, care te depășește în viteză pe când tu încă nu-ți ții echilibrul și te uiți tot în jos spre roată în loc să privești la steaua sau măcar la o sută de metri înainte. În a doua fază, vrei în continuare să devii stăpân pe cele două roți și începi să circuli, să ridici capul și să fii atent la cursa din jur. După care, într-o bună zi, îți dai seama că de fapt fiecare concurează pe banda lui. Nu există întrecere, decât cu tine însuți. Și se presupune că nu trebuie doar să te ajungi din urmă cu fiecare tură/ carte, ci și să te depășești. Dar la faza asta deja ai uitat că ai vrut să fii biciclist/ scriitor, te uiți doar în față, lipit de șiț/ scaun, și-i dai înainte.

E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

A.P. Îmi place să cânt uneori, să joc șah, să dansez, să urc un munte, să văd locuri noi – până atunci necunoscute mie, să povestesc cu oameni – până atunci străini, de a căror existență n-aveam habar (și reciproca e la fel de valabilă). Nu s-a potrivit să îmi dezvolt mare parte din aceste talente, deși sunt un bas acceptabil, un partener de șah cu ceva școală, am simțul ritmului și al improvizației și, deși încep să gâfâi la un moment dat – ca orice fumător ce se ia în serios, ajung și eu pe vârful dealului, după ce mi-am luat răgazul să privesc bine peisajul pe drum (bună scuză, nu?). Unde am făcut progrese e la partea povestitului. Acolo încerc să fiu inversul unui scriitor – să-l las pe celălalt să vorbească mai mult. Chit că apoi îmi va deveni personaj. OK, retrag propoziția dinainte, că nu vreau să ajung să vorbesc singur.

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și al altor scriitori?

A.P. – Despre asta, cel mai bine e să se pronunțe ceilalți. Mai precis, criticii și cititorii – uneori, cele două categorii coincid, alteori, nu; în ochii unora contează mai mult la ce editură ai apărut decât ce ai scris, dar asta-i altă discuție. Vreau să spun că am avut surpriza nu o dată, ca la întâlnirea din Iași cu elevii de liceu de la Alecart, să constat cât de bine se poate înțelege un text, făcând la o adică abstracție de concepte, curente și alte cutiuțe în care critica oficială se grăbește (sau nu) să plaseze (și să închidă) un autor. În fine, un scriitor trebuie să scrie ”împotriva” celorlalți scriitori. Să-i citească adică, să ”fure” meseria, dar să nu-i imite. Altfel, e ca și cum te-ai ține cu o mână de bicicleta altuia. Acela dă din pedale, e comod pentru tine, dar păgubos până la urmă – tu nu te vezi din umbra lui. Sper c-am ieșit la lumină prin cărțile mele și inclusiv răspunsurile la acest interviu mă diferențiază de, să zicem, Homer. Sau Hemingway.

E.I. Ai citit o carte care să te inspire să scrii?

A.P. – Toate cărțile citite conțin o astfel de inspirație sau invitație. Ține de fiecare dacă decide să-i dea curs și în ce fel – literatura în sine este un șir de replici aruncate de la autor la autor (ambii cititori, în primă instanță), peste ani și epoci, curente și continente. Cu timpul și cu experiența ajungi să îți conturezi un areal al tău, o zonă de interes și să aprofundezi. Se simte de la o poștă când scrii despre ceva ce îți este străin, doar pentru că e la modă.

E.I. Ce ne poți spune despre cartea Ce a văzut Parisul?

A.P. – Înainte de asta, o să spun câte ceva despre celelalte volume. Am debutat cu o carte scrisă la 21 de ani, despre ceea ce știam și îmi închipuiam că este iubirea. Aproape că nu o mai recunosc astăzi, zâmbesc ca atunci când îmi văd poza din primul buletin. Dar tot eu eram și acolo. Apoi, am scris un roman despre amintire și paragină, cu nostalgia de care e capabil un om la 25 de ani, confruntat cu moartea unui om drag – unchiul meu Pavel Ciobanu și ruina unui paradis – Băile Herculane. A urmat un roman, cel despre ”Șoimii patriei”, în care am încercat o parabolă a revoluției din 1989. Am apelat și aici la multe elemente autobiografice, din vremea când, puști timișorean de 9 ani, proaspăt pionier, m-am trezit înconjurat de zvonuri și împușcături. Atunci am și comis prima poezie – era despre cei uciși cu doar câteva zile înainte pe treptele Catedralei. Mama a vrut să trimită textul spre publicare la primul ziar liber, la ”Luptătorul bănățean”, dar tata a zis că mai bine să nu, că nu se știe. Și adevărul e că nici până azi nu se știe. Dar a trebuit să scriu ceva despre asta. Ca să ajung în sfârșit la întrebarea ta, ceva mai recent am locuit doi ani la Paris, timp în care am ajuns să cunosc ”Orașul lumină” de la reflectorul din vârful Turnului Eiffel, a cărui rază se învârte impasibilă peste Malul Stâng și Malul Drept cât e noaptea de lungă,  până la neonul ultimei tutungerii din cartier. Abia dacă acesta se stingea înainte să-mi iau țigări era nasol. Pentru că în Paris nu mai găsești țigări de vânzare după zece seara. Iar noi știm din filme că aceea e capitala fumătorilor. A fost. Nu mai e. Și nu mai e multe altele. Nu mai e Parisul cel ce dă ora exactă în artele plastice, muzică sau literatură, deși trăiește de pe urma unui Picasso, Satie sau Joyce și alții și alții. Nu le e ușor parizienilor să tolereze ideea că sunt figuranți într-un oraș-decor turistic, nu le e ușor turiștilor să se confrunte cu realitatea salatei de 20 de Euro într-un local în care Modigliani își vindea schițele pe un pahar de ceva și în care nu mai apare picior de artist. Dar toți se descurcă cumva. De la brutăreasa maghrebină ce ține boulangeria de pe colț, la portarul portughez de imobil, la muncitorul român în construcții, șoferul de taxi din Ciad și parizienii francezi get-beget. Despre toți aceștia am scris Ce a văzut Parisul cu ochii lor, cu ochii mei și, pe alocuri, cu imaginația, că e proză, nu reportaj. Ca să rezum, pun pe hârtie doar ceea ce am ajuns să cunosc sau să intuiesc și, scriind despre asta, sper să înțeleg și mai bine. Și să transmit mai departe. Cel mai recent volum, Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, cuprinde texte despre oameni care au însemnat și vor însemna mult pentru mine. Un fel de fotografie de grup – colaj, în care însă n-a încăput toată lumea, că mi s-a terminat filmul. Poate că o să pun un film nou și o să mai trag niște cadre la un moment dat.

E.I. Lucrezi la o carte nouă? O să ne surprinzi cu o carte nouă?

A.P. – Da, lucrez la o carte nouă, care sper să mă surprindă mai întâi pe mine. Deocamdată e în șantier, mă obișnuiesc cu ea, aștept și eu să văd ce iese. Dacă va merge, vom povesti după. Dacă nu, ce sens are?

E.I. ”Care e ultimul eveniment literar la care ai fost ultima dată?”

A.P. – După cum spuneam, îmi place să călătoresc. În afara perioadelor când lucrez la ceva și prefer să stau liniștit acasă, să-mi văd de scris, simt nevoia să ies. Iar festivalurile și alte întâlniri literare sunt o ocazie bună să mă rup de mediul meu. Uneori, distanța aceasta e benefică. Schimbi aerul, te schimbi și tu. Vezi altfel lumea, ieși din bula ta, aduni subiecte la care nu ai avea acces din arealul tău, respiri. Cel mai recent am fost la Chișinău, unde am ținut un atelier de scriere creativă cu Dumitru Crudu la Uniunea Scriitorilor și am avut o lectură la Biblioteca națională a Republicii Moldova, la invitația lui Moni Stănilă și a lui Alexandru Vakulovski.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

A.P. – În acest moment, în librării sau pe site-ul editurii Max Blecher se poate găsi cartea de poezie Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, apărută în 2016. Și, dacă vă grăbiți, pe site-ul Herg Benet e la ofertă volumul Ce a văzut Parisul. Dacă mai e.

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii booknation.ro?

A.P. – În primul rând, vă mulțumesc că ați citit până aici. Înseamnă că nu-i rău stilul și nici ceea ce am încercat să vă spun cu ajutorul lui. Vă doresc să aveți parte numai de good reads în continuare și, de asemenea, să read good! Cu asta rămânem, până la urmă. Iar într-o zi, sper, ne vom și cunoaște. Cei ce nu am avut încă ocazia.